Divorţul de realitate

Vorba asta "realitate" nu mai are de mult un bun renume. Ba, dimpotrivă! Atît de urît le pute unora şi altora, încît a cam fost izgonită din vocabularul "oamenilor subţiri ai culturii" şi uitată de restul muritorilor de rînd. "Ce se întîmplă, domnule, în realitate, acolo, în Ucraina?", mă întreabă deunăzi un prieten inginer, pentru care toate lucrurile trebuie să aibă o măsură, o logică, chiar şi cele care par fără de rost. "Poate vezi tu mai bine!", este propoziţia implicită şi dubitativă din solicitarea lui. Nu are nicio îndoială, însă că, undeva, trebuie să fie ascunsă o explicaţie care "ţine", pe care o poate înţelege şi accepta orice om cu scaun la cap. Vorba lui "Iordache" (D'ale Carnavalului), dacă este un ce naturel, realitatea asta trebuie să aibă o bază, cît de mică, dar bază! Mă uit în ochii prietenului meu şi nu ştiu cum să încep. Cum să-i spun că realitatea este realitate, dar nu are nicio bază! În orice caz, ea nu se află acolo unde o caută lumea, de obicei.

Teorii geopolitice? Mofturi! Dacă e pe "geopolitică", atunci Rusia trebuie să ocupe toată Europa, pentru că bucăţica asta care a mai rămas dincolo de graniţele "Marelui ţinut de la răsărit" abia dacă se califică pentru statutul de apendice, agăţată, cum stă, de marele trup al hipercontinentului euro-asiatic. Din punct de vedere geopolitic, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania sunt nişte simple jucării. La nivel geopolitic, nici luate separat, nici împreună, nu contează. N-au nici resurse, nici putere militară, nici putere economică suficientă pentru a conta pe marea tablă de joc a geopoliticii. China, da! America extinsă, adică SUA plus arealul de la sud şi nord, da! În rest, ocean!

Ideologie? Să fim serioşi! Vezi doamne, îl bîntuie pe Putin şi încă pe vreo cîţiva, din acelaşi aluat, obsesia să refacă puterea, graniţele, gloria şi, de ce nu?, chiar şi comportamentul Marii Uniuni Sovietice! Vor să o pună din nou pe hartă, cu orice preţ şi cu orice chip! Iluzia aceasta, cu migală întreţinută de maşinăriile de propagandă ale secolului XX, potrivit căreia ideologia precede şi remorchează cumva realitatea este doar o simplă şi banală minciună. Ideologia a fost întotdeauna, după cum este şi astăzi, doar o maşinărie menită să justifice şi să ofere un iluzoriu dram de "coerenţă" unor acţiuni (reale sau încă potenţiale) care au cu totul alte resorturi şi finalităţi decît cele afişate ideologic. Ideologia nu este decît maşinăria de prostit nu doar pe proşti, ci şi pe creduli, ori mai larg, pe toţi cei ce ard de dorinţa ascunsă de a fi prostiţi, deşi se cred şi se comportă în alte situaţii şi domenii ca fiinţe "raţionale". Altfel spus, ideologia "recuperării" este utilă lui Putin pentru a "justifica" acţiunile de pe teren, dar, cu siguranţă, nu ea a generat acele acţiuni.

Atunci, ce?

O altă realitate, care ar putea fi numită "jocul cu mărgele de sticlă al puterii". Pulsiunea, nevoia, plăcerea jocului sunt realităţi (date!) ale alcătuirii noastre umane. Jocul este atît un instrument al învăţării şi socializării, cît şi un ingredient al constructelor conceptuale cu care operează ştiinţa, chiar şi în varianta ei cea mai riguroasă, matematica. De la oniric, la "construirea realităţii sociale" şi de la imaginaţia creativă, la decizia politică, jocul are mereu un teritoriu rezervat, în oricare dintre manifestările umane.

Vrei să spui că Putin se joacă???? Da! Şi nu numai el, ci o întreagă "sectă" de inşi, indivizi şi creaturi, defectuos sau incomplet "umanizate" care, în societăţile moderne, primesc odată cu mandatul puterii un impresionant arsenal de "jucării şi mărgele de sticlă": armate, maşinării judiciare, instituţii specializate în "jocuri murdare", sub scuza activităţii de informaţii necesare deciziei politice, uriaşe angrenaje administrative care au capacitatea de a "transforma" realitatea, ca prin minune, cu o simplă ştampilă şi o semnătură pe un act oficial. Jocul are cîteva calităţi esenţiale, care-l deosebesc de orice alte activităţi umane: poate "mima" oricare tip esenţial de activitate umană, de la competiţie, conflict şi război, la cooperare şi descoperire; costurile acţiunii sunt pentru "jucători" doar simbolice, sau inexistente; gratificaţia rezultatului este imediată şi totală; rezultatul final este mereu şi întotdeauna reversibil, altfel spus, jocul poate fi reluat, de la capăt, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, oricînd vor şi ori de cîte ori vor jucătorii. Chiar şi cînd au "reguli", jocurile permit şi chiar încurajează schimbarea lor din mers, ori după bunul plac al unuia sau altuia dintre jucători! Cine nu a (re)citit "Alice în ţara minunilor", acum este timpul să o facă! Expresia "jocul politic" nu este o metaforă! Ea trebuie luată la propriu!

O problemă există, totuşi! Aceea că societăţile au inventat şi perfecţionat instrumentele şi regulile politicii, nu pentru ca să aibă cu ce să se joace politicienii şi deţinătorii puterii, ci pentru ca ei să "muncească" cu ele, pentru a le folosi în scopuri bine precizate şi după reguli stricte, care nu pot fi încălcate, cu impunitate. Cum a reuşit politica să se mute din ţinutul arid al responsabilităţii, expertizei şi finalităţii sociale, pe tărîmul fericit şi lipsit de griji al jocului?

Simplu! Prin divorţul de realitate!