După 25 de ani - Revoluţia retrăită

Acum 25 de ani, căderea regimului Ceauşescu, părea să pună România pe şine. În doar nouă zile, între 16 şi 25 decembrie 1989, Istoria s-a condensat şi ceea ce multora li se părea imposibil s-a întâmplat. Prăbuşirea unuia dintre cele mai dure regimuri comuniste din Europa de Est (alături de cel din Albania lui Enver Hodja şi Ramiz Alia) părea să deschidă noi orizonturi. Însă, dincolo de efervescenţa "evenimentelor" exista vreun obiectiv politic? Fie chiar un obiectiv pe termen scurt, dar care să fie expresia unui interes general? A unui interes care să fi fost acceptat de majoritatea cetăţenilor şi în jurul căruia să se reconstruiască şi statul şi societatea? În schimb, am asistat la încercarea unor grupuri de a-şi conserva poziţiile sau de a se impune la putere. Schimbarea brutală şi improvizată a regimului ceauşist a pus la temelia "noului regim" violenţa. Iar această violenţă fondatoare devenită armă politică a împiedicat realizarea unui consens minimal privind calea de urmat. Printr-un mecanism politic inspirat din "violenţă revoluţionară", s-a impus viziunea care a făcut posibilă fabricarea artificială a majorităţilor în urma alegerilor, viziune care a împiedicat orice consens între părţile societăţii în ultimi 25 de ani.

Caracterul improvizat al răsturnării regimului ceauşist a alimentat încă de la început teoria conspiraţiei. Aşa se face că, încetul cu încetul, Revoluţia şi-a epuizat rolul fondator, devenind obiect de dispută politică. Iar teoria conspiraţiei a alimentat teza loviturii de stat pe care atât anticomuniştii, cât şi moştenitorii Securităţii şi ai naţional-comunismului - din motive şi cu argumente diferite - au susţinut-o.

Şi dacă astăzi Revoluţia s-a întors în istorie, diferenţele dintre Revoluţia trăită şi Revoluţia mediată rezistă timpului şi afectează la fel de profund percepţia evenimentelor ca şi atunci. Chiar în privinţa Revoluţiei trăite între Revoluţia televizată şi cea trăită nemijlocit există o prăpastie pe care timpul nu a micşorat-o. Iar pentru cei ce născuţi după 1990, Revoluţia nu este decât mediată, devenind doar un fapt istoric, ceva care ţine de epoci trecute.

De aceea re-trăirea rituală a Revoluţiei ţine mai degrabă de spectacol politic decât de istoria ca ştiinţă. Încă nu suntem suficient de departe de momentul revoluţionar pentru a putea măcar încerca să fim obiectivi. Între timp, Revoluţia şi-a devorat "eroii": László Tõkés a fost transformat din motorul Revoluţiei într-un "trădător", Ion Iliescu s-a metamorfozat din "erou salvator" în exponent al "comunismului", în vreme dizidenţii, precum Doinea Cornea sau Dan Deşliu, au fost uitaţi.

Însă oricum ar fi, contestată sau elogiată, Revoluţia a marcat nu doar spiritele, ci şi politica. În primul deceniu după 1989 Revoluţia a fost referinţa politică obligatorie. Şi nu se putea altfel câtă vreme din Revoluţie îşi extrăgeau legitimitatea toţi cei ce aspirau la un rol politic. Dar acum, 25 de ani mai târziu, privind retrospectiv derularea evenimentelor, ne dăm seama ce s-a schimbat şi ce a rămas la fel. Iar în plan politic nu suntem chiar atât de departe de formula visată de Silviu Brucan: "Democraţia în România începe cu democraţie în Front". La noi ,democraţia a rămas mai mult o referinţă retorică decât să se transforme într-o practică curentă, şi asta poate şi pentru că politica a rămas, dincolo de aparenţe, mereu sub zodia Frontului. Deşi sub alte denumiri, mult mai onorabile, Frontul a rezistat un sfert de secol, fie că vorbim de traiectoria "conservatorilor", FSN-FDSN-PDSR-PSD (ultima denumire fiind preluată de la un partid istoric, PSDR), fie că ne raportăm la traiectoria "reformistă", FSN-PD-PDL-PNL.