Edecarii trecutului

Expresia "iconică" a temei de astăzi a fost creată de Ilia Repin în tabloul "Edecari pe Volga". Deschideţi o pagină de web şi priviţi puţin tabloul - desigur varianta optimă este să vedeţi originalul, expus la Muzeul Naţional Rus din Sankt Petersburg. Interpretările cu tentă ideologică date picturii abundă. Pentru mine, el vorbeşte, însă, despre modul în care modernitatea a pătruns şi s-a încetăţenit în societatea rusă: remorcată de trupurile goale, flămînde, expuse, trudite dincolo de limita umană a efortului, la care sunt condamnaţi dezmoşteniţii unei feudalităţi sălbatice, niciodată depăşite, niciodată definitiv alungată din mecanismul economic, ori din cel al puterii noilor vremuri.

Imaginea mi-a venit brusc în minte, dar în varianta "negativ", cînd m-au lovit în moalele capului cuvintele unui proeminent politician al "noii generaţii", din România: "... sunt un soldat al partidului; unde mă pune, acolo o să fiu". Brusc, am înţeles de ce trecutul nu se dă dus din prezentul şi din viitorul nostru, al societăţii care supravieţuieşte cu greu pe arealul României! Este tractat, chiar contra curentului, de trupurile şi minţile unor altfel de edecari!

Cu siguranţă, personajul cu pricina, ca şi mulţi alţii din jurul său, nu au cum să înţeleagă enormitatea răului conţinut în atît de puţine cuvinte, care exprimă nu doar o mentalitate subalternă incompatibilă cu statutul de elită, ci refac angrenajele pervese ale unui trecut, de care credem că suntem tot mai departe, pe măsură ce numărul anilor pe care-i interpunem între el şi noi creşte! Eroare!

Conceptul modern de partid politic, precum şi relaţia acestui vehicul al competiţiei şi controlului asupra guvernării cu societatea, nu are nimic de a face cu armata şi soldaţii!!! Dimpotrivă, are de a face cu opusul lor ca modele instituţionale, adică, cu libera asociere, liberul arbitru, libera exprimare a opiniilor şi credinţelor, cu libertatea de manifestare şi de acţiune publică, cu libertatea alegerilor, în sens general şi particular, electoral, pe scurt cu LIBERTATEA ca valoare umană şi societală inalienabilă, gestionată, desigur, într-un spaţiu al regulilor raţionale, în folosul Comunităţii, al comunităţilor şi al persoanelor umane libere, luate individual. Ideile, teoriile şi practicile politice care au propovăduit contrariul au fost doar bolşevismul şi fascismul (două aşchii ale aceluiaşi trunchi!). În lumea comunismului, Lenin este cel care a ridicat la rang de teorie şi practică politică fundamentală această abordare, căreia Stalin i-a dat forma absolută. Hitler şi Musolini au făcut acelaşi lucru în cealaltă parte a continentului European. Ce se întîmplă cînd Libertatea este abrogată în condiţii de masă şi cînd singura variantă de existenţă, îngăduită fiecăruia şi oricăruia, este doar cea de "soldat" al partidului, al "cauzei" şi al regimului se poate vedea, încă, "live" în Coreea de Nord. Cum este posibil ca un om al cărui parcurs de formare intelectuală şi politică se află dincolo de limitele comunismului trăit pe meleaguri româneşti, să aibă atît de adînc înfiptă în fibră, în gîndire, teza, definiţia omului politic ca "soldat al partidului", să se indentifice cu ea, cînd se referă la propria persoană, fără cea mai mică ezitare, fără să clipească???!!! O posibilă explicaţie ar putea fi familia politică de la care se reclamă partidul din care face parte personajul cu pricina - "social-democraţia vopsită, de Dîmboviţa". Nu cred că este o explicaţie validă, întrucît cultura politică de tip "cărturăresc" este inexistentă nu doar în partidul domniei sale, ci în toate celelalte formaţiuni politice care poartă diferite nume şi acţionează pe scena României. O altă explicaţie ar putea fi valoarea oportunistică, ridicată, pe care expresia o conţine, dincolo de orice conotaţie ideologic-politică. Ea dă glas unei atitudini de supunere, necondiţionată, faţă de "masculul alfa", într-o relaţie de tip haită. Poate că omul nostru politic a vrut să semnaleze supunerea sa, în condiţiile în care, fie simte că-i fuge pămîntul de sub picioare, că i se clatină poziţia, fie că relaţia sa cu "şeful" este periclitată şi vrea să o reinstituie, fără ambiguităţi, în toată plenitudinea supuşeniei sale.

Oricare ar fi explicaţia psihologică, educaţională sau de conţinut politic, ea nu are cum să îndulcească efectul dezastruos pe care îl angrenează. Nu aş fi crezut, dar, iată, este cazul, să spună cineva, în cetate, noilor generaţii de "politicieni" ai României că rostul lor social nu este acela de edecari ai trecutului, ci de "inventatori-constructori" ai unui viitor de pe promontoriul căruia societatea României să fie, nu doar să creadă că este, la adăpost de mareele trecutului!