Despărţirea de Germania

Noica a încercat să se despartă de Goethe! Fără succes, după cum singur şi cu bucurie ascunsă, mărturiseşte. Americanii nu au problema asta! Chiar şi în rîndul rarefiatelor elite care cultivă, în spaţii aproape ermetic închise, forme şi tradiţii ale umanismului european, asemenea lecturi sunt cu totul uitate. La modă, în "lumea bună" a Americii ultimelor trei-patru decenii, sunt alţi gînditori germani: cei din şcoala geopolitică. Un "gestalt" care a pus stăpînire pe "mind setting-urile" grupurilor selecte unde se prepară politicile deceniilor viitoare ale Americii şi din rîndul cărora apar personajele vieţii publice cu mandat să le pună în practică. Sunt pe cale Statele Unite să facă pasul "despărţirii de Germania"?

Nu ar fi chiar cel mai uşor lucru din lume, totuşi! Legăturile "de sînge" ale spaţiului american cu cel german nu datează de ieri, de alaltăieri, ci chiar de la formarea "Statelor" ce aveau să se unească sub un singur steag, sigiliu şi guvern, pentru a ajunge, în secolul XX, o super-putere globală. Este, cred, suficient de convingător faptul că, (pentru statisticile oficiale), la începutul secolului XXI, circa 43 de milioane de americani şi-au declarat, ca rădăcină, originea germană! Circa 1,5 milioane au declarat germana ca limba maternă! Un milion şi jumătate de cămine americane, unde mamele şi taţii sporovăiesc primele cuvinte cu copii lor în limba lui Goethe, nu în cea a lui Shakespeare, spune totuşi ceva despre influenţa şi persistenţa rădăcinilor germane în solul social al Americii! Nici nu-i de mirare: valurile emigraţiei germane în America au început de la 1683, cînd este fondată prima comunitate, în Pennsylvania, şi nu s-au oprit nici după după cel de al doilea război mondial!!! Zeci de oraşe şi localităţi cu nume "pur" germane, răspîndite pe teritoriul Statelor Unite, de la Hamburg, Berlin şi Stuttgart, la Hanovra, Kiel, Karlsruhe şi Leipzig, stau mărturie acestor solide legături istorice care nu şi-au epuizat influenţa. De la Wallter Lipman, la Henry Miller şi Joseph Pulitzer, falanga contributorilor de origine germană la cultura americană, (să nu mai vorbim despre ştiinţă şi tehnologie!), este a doua ca mărime, după cea anglofonă! Uşor de înţeles, aşadar, că influenţa politică are o dimensiune cel puţin la fel de importantă, la nivel înalt, în instituţiile fundamentale ale puterii! Pare firesc să conchidem că altoiul german din fibra Americii reprezintă un obstacol greu de trecut, dacă nu imposibil, în calea unei "despărţiri" radicale!

Şi, totuşi, Geopolitica spune altceva! Cînd diferite voci, fie din cîmpul reflexiei teoretice asupra politicii, fie din cel al practicii, anunţau sfîrşitul erei "Atlantice" a Americii şi începutul celei "Pacifice", cetăţenii Europei, ca şi majoritatea politicienilor săi, erau preocupaţi fie de "războaiele" altora, (Iugoslavia, Irak, Afganistan, Libia etc), fie de celebrarea succeselor "construcţiei europene"! Nimeni nu a avut timp să-şi pună întrebarea: Ce însemnă, practic, despărţirea anunţată a Statelor Unite de Europa? Mai precis, de cine să se despartă? De Rusia? NU! Din perspectiva dinamicii geopolitice americane, Rusia nu înseamnă atît trecutul competiţiei din Europa, cît viitorul parteneriatului din Asia! Marea Britanie? Geopolitic, despărţirea a avut loc de mult, doar că nimeni nu a avut interesul să o trîmbiţeze. Marea Britanie, văzută de pe malul celălalt al Atlanticului, este de fapt "Mica Britanie" şi nu mai are nimic, dar absolut nimic!, de oferit Statelor Unite, din punct de vedere al proiecţiei de putere. "Europa Unită"? Pentru americani, ea este doar o ficţiune politică întreţinută artificial în viaţă, al cărei viitor sigur este doar unul: destrămarea! Cine mai rămîne atunci? Desigur, Germania! Singurul reper care contează, cu adevărat, pe harta cu care lucrează cei subjugaţi de rafinamentele geopoliticii! După încheierea războiului rece, însă, importanţa Germaniei ca nod al geopoliticii europene s-a epuizat. Ce ar mai putea urma? Fie un nou rol, fie ieşirea definitivă din scenă! Noul rol nu poate fi legat decît de relaţia cu Rusia şi de transformarea lentă, dar sigură!, a spaţiului european într-un condominion ruso-german. Toate liniile de forţă ale geopoliticii duc către această soluţie, şi înainte de toate, mariajul resurse-tehnologie. Este posibil ca această viziune, însă, să nu fie împărtăşită, întrutotul, de elitele germane, care au ceva mai multă "vechime" în studiul geopoliticii! Fără să refuze rolul în care a fost distribuită, alături de Rusia, Germania a dezvoltat, de mai bine de jumătate de secol, o consistentă dimensiune asiatică a politicii sale, începînd cu economia (comerţ, investiţii şi transfer de tehnologie), pentru a încheia cu relaţiile privilegiate stabilite în rîndul elitelor politice ale noilor actori globali, China şi celelalte state ale blocului BRICS. S-ar prea putea ca Germania să vrea mai mult decît i-a oferit America! Desigur, rămîne de văzut, după cum spune vorba englezului, dacă va putea să "mestece" o halcă mai mare! Cert este că supărările "telefonice" dintre Berlin şi Washington au mai mult de a face cu geopolitica, decît cu curiozitatea, justificată de altfel, a serviciilor de informaţii! Deocamdată, vorba lui Giraudoux, "Războiul Troiei nu va avea loc"; nici despărţirea de Germania!