Marea iluzie

Trăim un mare joc al iluzie economice, dar şi politice.

Marii iluzionişti ai epocii trecute, cea dinaintea depresiunii actuale, absenţi câţiva ani, revin cu aceleaşi "spectacole" cu care au şi-au "încântat" publicul. Marea iluzie a pieţei perfecte este din nou propusă publicului.

Precum Calogero Di Spelta, personajul principal din Marea iluzie a lui Eduardo de Filippo, unii sunt dis-puşi să accepte, oricare ar fi costurile, sugestia incredibilă a iluzioniştilor. Chiar dacă spectacolul nu mai e la fel de popular ca altădată. Tot aşa cum Di Spelta s-a dedicat cu energie luptei împotriva evidenţei - soţia sa îl părăsise profitând de o şedinţă de iluzionism, dar el acceptase ani de zile "sugestia" că aceasta se află într-o cutie - mulţi îşi consumă energia pentru a se convinge că economia merge, piaţa e perfectă, iar statul e principalul vinovat pentru criză.

Şi, vorba inspectorului de poliţie care anchetează dispariţia, "În faţa unor jocuri ale iluziei trebuie să ne înclinăm".

Sunt mulţi cei ce afirmă că asistăm astăzi la o autentică criză de sistem, iar liberalismul, în primul rând cel economic, ar fi la originea fenomenului.

Căci liberalismul care se află la baza sistemului economic occidental, considerând economia ca un spaţiu privilegiat şi determinant pentru societate, a condus spre criză.

Chiar dacă economiile occidentale nu au transpus literal acest model, cu cât economia "reală" a fost mai apropiată de teorie, cu atât criza a fost mai devastatoare social.

Căci dereglementarea finanţelor nu ar fi fost posibilă dacă cei mai mulţi politicieni, de dreapta sau de stânga, au "crezut" că politica trebuie să se subordoneze economiei.

Dar sunt alţii, nu puţini, care sus-ţin contrariul: că fără stat care a permis şi stimulat dezvoltarea unor pieţe, criza nu s-ar fi extins.

Pentru cei din urmă, statul rămâne problema.

Aceştia argumentează, spre exemplu, că statul american era în 2007, adică în plină eră Bush, un fel de economie mixtă.

Că libera întreprindere era doar un slogan în spatele căruia reglementarea pieţelor financiare atinsese cote incredibile, iar cheltuielile sociale atingeau două treimi din cheltuielile publice.

Iluzia este completă: ceea ce apare, nu este, iar ceea ce este, nu apare. Pentru iluzionişti "pieţei perfecte", dar denaturate de "apariţia" Leviathanului, a statului atotputernic, problema dreptăţii pare un truc.

Dreptatea ar trebui să rezulte din inegalitatea socială şi economică care ar asigura dinamica societăţii. Cu cât mai multă inegalitate, cu atât mai multă competiţie. Dar dacă, totuşi, suprimarea injustiţiei peste tot în lume - cum sugerează Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie într-un interviu în Philpsophie magazine - este cheia problemei?

Căci indivizii, ne spune Sen, nu gândesc doar în termeni de utilitate, dar şi în raport cu dreptatea. Pentru a ieşi de sub influenţa "marii iluzii" ar fi potrivit să ne interesăm mai puţin mijloacele de existenţă şi mai mult de posibilităţile reale de a trăi.