English
Cunoaşteţi bancul acela cu Iţic, care în fiecare seară îi reproşa Domnului faptul că nu câştigase nici săptămâna trecută la Loterie? Asta până când Cerul s-a deschis şi o voce s-a auzit: "Iţic, măcar săptămâna viitoare cumpără-ţi bilet!"...
Personajul acesta, cel puţin, avea un scop. Pe care îl urmărea cu ardoare. Sigur, problema era că nu dorea să îşi asume şi mijloacele necesare. Dar indolenţa lui Iţic nu era una completă, fundamentală. Era doar aberantă. Şi de aceea are hazul ei.
Dar nepăsarea pe care o descoperim în jurul nostru nu are haz. Pentru că e integrală. Zilele trecute, în centrul Bucureştilor, văd un poliţist în uniformă. Lângă el, un cetăţean tocmai parca în diagonală, blocând trotuarul. Iar poliţistul se făcea că plouă. Judecând după câte maşini erau parcate pe acel trotuar, plouase torenţial toată ziua.
Tot zilele trecute discutam cu nişte studenţi despre decăderea învăţământului. I-am întrebat dacă sesizează ceva, dacă îi deranjează ceva. "Şi noi suntem frustraţi!" ! mi-a răspuns, în cele din urmă, cineva. Am fost uimit şi le-am spus-o. Un om "frustrat" face ceva, trepidează, simte un deranj, o mâncărime. Există o adevărată psihologie a frustrării. Nici unul dintre simptomele acesteia nu era prezent la interlocutorii mei.
Sunt peste tot: medici care aşteaptă ca pacientul să leşine, pe coridor, pentru ca ei să îşi termine cafeaua. Primari care îşi plătesc vizite la Disneyland din banii de canalizare ai comunei pe care o păstoresc. Părinţi care nu au nicio idee la ce şcoală învaţă copilul lor. O adevărată cultură a nepăsării. Am realizat că ea există acum mai mulţi ani, în gara din Buzău, unde un îngrijitor mătura, plictisit, ţinând mătura de coadă cu o singură mână.
Când vizitezi alte ţări, ca român, nu poţi să nu realizezi că acolo oamenii au mereu treabă. Îi mişcă ceva, sesizează ce se întâmplă în jur. La începutul anilor "90 eram în Anglia, unde observam, pe stradă, afişe care popularizau o acţiune caritabilă în folosul orfanilor din România. Asta în timp ce, în ţară, noi abia ce deschideam televizorul să ne uităm la amărâţii aceia. Aşteptăm ca altora să le pese de noi. Iar când o fac, îi credem "fraieri". Aşa cum au făcut sătenii aceia care au primit, din partea unor francezi, nişte oi şi nişte capre, să îşi întemeieze mici ferme. Anul următor, francezii au revenit şi au aflat, îngroziţi, că sătenii tăiaseră şi mâncaseră deja toate animalele primite. Explicaţia localnicilor era supra-realistă: "Dacă nu ne-aţi dat şi furaje!".
Adevărul e că suntem învăţaţi, sistematic, să nu ne pese de nimeni şi de nimic. M-am întrebat întotdeauna de ce suntem atât de fascinaţi de balada Mioriţei. Privită din unghiul unor sensibilităţi normale, purtarea baciului este revoltătoare. Când află că cei doi ticăloşi doresc să îl ucidă şi să îi fure oile, el începe să speculeze despre o petrecere finală, cu lăutari. Vi se pare că descoperiţi aici măcar o urmă de seriozitate sau de responsabilitate?
Să ne imaginăm cum ar fi sunat balada într-o versiune din Germania. Ciobanul bavarez ar fi chemat Poliţia. În Italia, baciul sicilian ar fi jurat răzbunare cruntă împotriva familiilor celor doi netrebnici. În Britania, ciobanul englez i-ar fi ironizat pe concurenţi. În Polonia, el s-ar fi rugat la Sfânta Fecioară şi ar fi pus mâna pe puşcă. Re-scrisă de Budai-Deleanu, balada Mioriţei ar fi avut o altă turnură: baciul Parpanghel ar fi făcut un scandal-monstru, care ar fi fost aplanat de bulibaşă.
Noi însă am fost învăţaţi la şcoală că gestul ciobanului este esenţialmente bun pentru că are o semnificaţie "metafizică". Sau că este o dovadă a "fatalismului", a "acceptării destinului".
Mă întreb dacă autorii de manuale au o idee despre ce înseamnă cu adevărat fatalism demn de admiraţie. Acesta presupune acceptarea, cu eroism sau stoicism, a marilor încercări ale Soartei. Nu nepăsarea în faţa câtorva derbedei. Nu discursuri despre "fluieraşul de fag". În fond, oile acelea nici nu erau ale ciobanului.
Cu toate acestea, noi suntem învăţaţi să admirăm atitudinea baciului, sentimentul integrării sale în Natură şi dragostea lui faţă de ceilalţi. Niciun cuvânt despre faptul că aceia sunt, în esenţă, nişte bandiţi. M-am întrebat dacă există, totuşi, între textele clasice ale folclorului românesc predate copiilor în şcoală şi care ajung, aşadar, să ne influenţeze opiniile şi atitudinile, vreunul care vorbeşte despre oameni realişti, responsabili, cu picioarele pe pământ.
Aşa am ajuns la Baltagul lui Sadoveanu. Dar am realizat, imediat, că aceasta e o creaţie cultă, a unui scriitor de oraş, care a sărit în barca socialiştilor ca să îi fie bine. Şi că ceea ce face romanul remarcabil, în felul său, e tocmai faptul că atitudinea eroinei e neobişnuită. În lumea reală, Vitoria Lipan ar fi acceptat câteva mii de euro de la făptaşi. Aţi mai auzit ceva despre atâtea cazuri de politicieni, cântăreţi, afacerişti sau ziarişti care coborau băuţi din maşină în timp ce Salvarea, alături, încărca victimele? Îi pasă cuiva?
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este consilier prezidenţial.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. Dar tu?
(mesaj trimis de A.N.O.N.I.M în data de 26.05.2009, 09:59)
Dar tu Catalin,tu ce faci ca sa stopezi "decaderea invatamantului"?Cu ce esti tu mai bun decat oricare alt profesor care vine si isi face numarul la tabla ?Cu ce iti ajuti tu elevi? Sa nu-mi spui ca aia(elevii) sunt toti (TOTI)o gasca de cretini carora nu le pasa de nimic.....
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de T. în data de 27.05.2009, 02:40)
E atat de evident, incat doar un orb sau un foarte rau intentionat ar putea sa nu inteleaga ce face "Catalin"!
Simplu ca bunaziua: urmeaza misiunea pe care si-a ales-o in viata-sa deschida ochii si mintile unor alti oameni (indeobste mai tineri dar nucu necesitate), aratandu-le propria perspectiva asupra realitatii. Asupra acelei realitati care ne e, zi de zi, minut de minut, ascunsa sub pres cu o insistenta si o dedicatie demne de cauze mult mai bune.
Altminteri ce credeti ca ar fi indicat sa faca? Sa-si dea foc in piata publica, sa puna mana pe arma si sa ia calea muntilor? Sunt sigur ca ar face-o, daca, asemeni altor cateva condeie (le numeri maximum pe degetele de la o mana si le gasesti oriunde altundeva decat "la pomul laudat"), ar constata intr-o buna zi ca acestea sunt moduri de expresie mai adecvate sau mai eficiente decat cuvantul.
Daca m-a uimit vreodata ceva mai mult decat intinderea aparent netarmurita a prostiei omenesti, acel ceva a fost si continua, din pacate, sa fie intinderea de proportii absolut grotesti a rautatii omenesti gratuite..
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 29.05.2009, 12:27)
Mi se pare un editorial genial:)
3. România si depresia
(mesaj trimis de tetrapiloctomia în data de 12.06.2009, 15:41)
Daca te apuci sa cauti pe Google surse romanesti despre depresie, ai mai multe sanse sa intalnesti texte despre depresia economica decat despre depresia clinica. Fapt cel putin dubios, daca nu alarmant. De ce? Pentru ca frustrarea care se mentine in timp te duce aproape inevitabil acolo. Pentru ca de multe ori nu ai ce sa faci, pentru ca nu totul depinde de tine. Doriti sa vorbim despre decaderea invatamantului? Ei bine, dati-mi voie sa va impartasesc imaginea pe care o am eu despre scoala. Clasele I-Iv: o invatatoare care nu cunostea prea bine limba româna (un exemplu care mi-a ramas in minte: dupa dumneaei, "celalalt" se scria "cellalt", uite unde erau consoanele duble din limba româna) ne batea cu rigla la palma pentru tot soiul de abateri, cum ar fi "unghii netaiate corespunzator". Acasa, parintii spuneau ca invatatoarea avea, desigur, dreptate, pentru ca dascalii nu puteau sa fie contrazisi (unde mai pui faptul ca parintii mei aveau pretentii de oameni educati). Clasele V-VIII: dirigul impartea palme elevilor cu diverse motive, umilirea era de asemenea un instrument pedagogic de baza, stiti Dumneavostra, bascalia tipic româneasca. Si toata lumea, cu foarte putine exceptii, era in regula cu asta. In clasa a VIII-a, profesoara de religie careia ii spusesem ca nu sunt crestina, drept urmare nu am ce cauta la orele ei, m-a informat ca nu exista atei si ca e cazul sa imi scot "prostiile astea din cap". Existau doar religiile oficiale, nici mai mult, nici mai putin. Elevii care aveau probleme erau ori persecutati, umiliti, ori incurajati sa se mute la alta scoala. Nu erau un motiv de ingrijorare, nu interesa pe nimeni de ce se intampla asa; asta nu era treaba scolii. Comportamentul lor era o dovada de rea-vointa si de lene. De altfel, diferenta in general insemna sfidare, asa ca era reprimata (de cele mai multe ori doar "luata la mishto", o forma de agresiune tolerata si mereu incurajata in Romania). Si asta este intr-adevar ceva "specific romanesc". Esti diferit, deci esti anormal. In loc sa vorbesti despre cat de nenorociti sunt politicieni si despre cat de inculti sunt românii, vorbesti despre fenomene dintr-astea marginale cum ar fi violenta in scoala. Mult mai relevant este plagiatul, nu-i asa? Sau salariile profesorilor. Acei profesori de la care am invatat in liceu ca pentru a lua nota mare este de ajuns sa copiezi. Stiti cum se scrie un eseu conform profei de romana din liceu? Se ia o carte de comentarii (sau, daca vrei sa fii savant, doua astfel de carti) si, ca sa nu zici ca ai copiat, te ocupi cu reformulatul. La literatura se dicteaza comentarii. Pentru teza trebuie invatate pe deasupra, cum se mai zice. Si e in regula. Se iau note bune, va spun eu. La intrebarea: de ce studiem cutare sau cutare autor, raspunsul este: "pentru ca va trebuie la bac." Si e destul. Stiti ce am invatat eu din scoala? Ca nu merita sa fii diferit. Ca e o rusine sa pui intrebari sau sa ceri ajutor. Ca gandesc prea mult (!). Pana la facultate, nici nu am stiut altceva, iar atunci cand am aflat ca se poate si altfel chiar si in aceasta mirifica tara, era cam tarziu. Sufeream deja de depresie de niste ani buni. Netratata, pentru ca m-am lasat convinsa ca este o slabiciune de caracter, o dovada de infinita lene, ca in povestea aceea cu posmagii. Ar fi trebuit sa stiu mai bine, pentru ca, spre deosebire de toti acesti sfatuitori pe care i-am intalnit, eu citisem destul de mult despre asta. Am aflat si din carti si pe propria piele ca nu poti sa rezolvi asta singur. Dar solutia româneasca pentru depresia imi rasuna in minte: ai doua variante, sau te consulti cu un preot, sau iti dai doua perechi de palme in oglinda. Va spun eu, nu merge. Si nu e rea-vointa. De ce toata aceasta poveste despre scoala si depresie? Pentru ca nu Miorita e problema. Si nu nepasarea ciobanului. Ne pasa, noua românilor, atunci cand vine vorba de critica. Suntem uniti numai atunci cand luptam impotriva cuiva (pentru ca nu luptam, de exemplu, impotriva coruptiei, ci impotriva coruptilor). Pentru ca ne place critica si autocritica. Evident ca cei care ne ajuta sunt niste fraieri, pana la urma nu e ok sa cerem ajutorul. Daca il cerem, o facem cu constiinta faptului ca suntem "smecheri", adica nu tocmai morali. Poate de aceea nu stim sa-l folosim. Pentru ca nu avem cu adevarat cultura compasiunii, ci mai degraba a milei. Pentru ca mila noastra nu se naste din respect si intelegere. Ne in acelasi timp mila si scarba de cersetori, de exemplu. Acestia sunt o categorie subumana. Daca ar fi umani, ar trebui sa se descurce singuri. Nu exista cale de mijloc. Nu stim ce este acela sprijin, ni se da totul sau nu ni se da nimic. Iata optica romaneasca care nu suporta nuante de gri si nu stie ce inseamna sa pierzi cu demnitate. Cat despre Vitoria Lipan, merita sa ne intrebam in ce masura cauta dreptatea si in ce masura cauta razbunarea. Pentru ca sunt niste valori foarte diferite. Si e relevant.