Era post-criză

În unele părţi ale lumii, era post criză a şi început. La sfârşitul săptămânii trecute, în mass media spaniolă ţinea afişul ştirilor politice declaraţia primului ministru José Luis Rodríguez Zapatero că nu va mai candida în alegerile parlamentare din 2012. În presa din week-end, interesul era centrat pe ceea ce se numeşte deja în Spania era post Zapatero: cine îl va înlocui pe cel care aducea în 2004 socialiştii la guvernare la conducerea partidului; ce şanse va mai avea PSOE (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania) să câştige alegerile, chiar şi fără nepopularul Zapatero la conducere, după ce a aplicat politici de austeritate; cum va putea să se descurce Partidul Popular în noile condiţii, când va trebui să schimbe tactica din mers etc. Cu o săptămână mai devreme, după alegerile cantonale din Franţa, puseul extremei drepte punea punctul pe I şi în hexagon: cum va fi depăşită politic criza economică şi ce se va întâmpla în era post Sarkozy? La noi, din contră, discuţia nu se poartă despre era post-criză în politică, ci mai degrabă despre ante-criză: publicarea în colaborare cu Wikileaks a telegramelor de la ambasada SUA din Bucureşti ne mută atenţia spre perioada dinainte sau din timpul crizei economice şi financiare, dar ne distrage atenţia de la viitor. E ca şi când România nu are decât trecut apropiat, ceva prezent, da nu şi un viitor. Aşa că, nimic despre era post-Băsescu, nici măcar despre cea post-Boc!

Dar, de unde acest anunţ aparent surprinzător făcut pe 2 aprilie în faţa comitetului federal al Partidului Socialist spaniol de Zapatero: "Nu voi mai fi candidat la viitoarele alegeri generale (din martie 2012)". Căci Zapatero a condus spre victorie socialiştii spanioli şi în 2004, şi în 2008. Mai mult, Zapatero are doar 50 de ani, şi chiar dacă şi-a văzut popularitatea prăbuşită la cote foarte scăzute din cauza consecinţelor sociale şi economice ale crizei, încă mai poate spera. Dar, în Spania vor avea loc alegeri municipale şi regionale în 22 mai şi socialiştii nu doresc ca acestea să se transforme într-un plebiscit privindu-l pe Zapatero. Dar acesta mai are încă o cotă de 33%, cam aceeaşi pe care o avea predecesorul său conservator José Maria Aznar în urma războiului din Irak. Şi, în 2004, puţin a lipsit ca Aznar să recâştige a treia oară alegerile cu Partidul Popular. Doar că socialiştii nu vor să mai rişte. Ceea ce nu se poate spune despre liberal-democraţii români, care, precum Segolene Royal în Franţa, în faţa sondajelor care o dădeau perdantă la turul doi al alegerilor prezidenţiale din mai 2007, vor să facă sondajele să mintă. Doar că sondajele nu mint!

Schimbarea politică, în primul rând a liderilor, stă în natura democraţiilor parlamentare. Cu excepţia lui Silvio Berlusconi - care însă a revenit la guvernare în 2008, după o pauză de doi ani, iar între timp în Italia preşedintele Giorgio Napolitano, ales de majoritatea de stânga dintre 2006 şi 2008, asigură un fragil echilibru - toţi ceilalţi preşedinţi şi şefi de guvern importanţi din Europa şi-au început mandatul după venirea lui Traian Băsescu la putere în 2004. George Bush este deja o amintire, ca şi Jacques Chirac, Tony Blair, chiar şi Gordon Brown, ca să nu mai vorbim de Gerhard Schröder. Toţi au ieşit de pe scenă. Doar Vladimir Putin a mai rămas, dar cu un alt rol.

Ca şi Ion Iliescu, şi Traian Băses­cu este un supravieţuitor. Aşa cum, în 2000, Ion Iliescu revenea ca preşedinte într-o lume cu care avea prea puţine în comun, şi Traian Băsescu se află în faţa unei lumi noi. Dar, după 7 ani de mandat, cu o popularitate în bernă, preşedintele României se gândeşte cum să recupereze popularitatea pierdută. Iar partidul său se află în faţa unei mari necunoscute, căci, deşi nu poate găsi cheia recuperării alegătorilor pierduţi, nu dispune nici de libertate de mişcare pentru a salva ce se poate salva. Şi, între timp, în vreme ce res­tul lumii se schimbă, România rămâ­ne mereu egală cu sine.