Este mai gravă miopia băncilor centrale decât cea a guvernelor?

Propaganda neîncetată de pe toate canalele de "informare" în masă, mai ales în ultimii ani, prezintă băncile centrale drept instituţii depozitare ale cunoaşterii economice, care ştiu cum funcţionează pârghiile de ajustare a dezechilibrelor şi asigurare a bunăstării perpetue.

De un singur lucru au ele nevoie: independenţa faţă de factorul politic.

Un studiu recent al lui Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, demontează această ipoteză şi demonstrează că "există două caracteristici comune ale deciziilor luate de guverne şi băncile centrale din 2008: lipsa analizei serioase a consecinţelor pe termen mediu şi panica în faţa evoluţiilor pe termen scurt".

În ceea ce priveşte guvernele, acestea au crescut cheltuielile, care au condus la deficite bugetare foarte mari, în scopul stimulării economice, şi nu au ţinut cont de consecinţele creşterii accelerate a datoriei publice, după cum scrie Artus.

O datorie publică ridicată va conduce la necesitatea aplicării ulterioare a unor politici fiscale restrictive, la scăderea investiţiilor publice şi la creşterea riscului de apariţie a unor crize ale datoriilor suverane. Materializarea pe scară largă a crizei datoriilor suverane este împiedicată, deocamdată, de "asigurarea solvabilităţii guvernelor prin intermediul politicii monetare", conform opiniei economistului francez.

Dacă reacţia guvernelor este "scuzată" de obiectivele politice pe termen scurt, respectiv asigurarea păstrării funcţiilor, băncile centrale nu beneficiază de aceleaşi "circumstanţe atenuate", iar deciziile ar trebui luate după alte criterii.

Totuşi, aceste instituţii "independente" au trecut la "acţiuni drastice pentru a obţine o redresare rapidă a activităţii, a inflaţiei şi creditului", după cum arată Patrick Artus, dar fără o "analiză suficientă a riscurilor pe termen mediu", între care se regăsesc volatilitatea ridicată a pieţelor financiare şi a ratelor de schimb.

Mult mai gravă, cel puţin din perspectiva rolului de gardieni ai macrostabilităţii pe care şi l-au asumat, este însă "ireversibilitatea politicilor monetare ultrarelaxate" şi "imposibilitatea utilizării acestora ca măsuri anticiclice în viitor".

Adică băncile centrale s-au pus singure la colţ prin dobânzile zero sau negative şi nu mai pot acţiona în niciun fel, deoarece o simplă anunţare a intenţiei de normalizare a dobânzilor poate conduce la prăbuşirea pieţelor şi falimentul guvernelor.

Mai mult, după cum a "demonstrat" joi Banca Japoniei, chiar şi o decizie de menţinere a parametrilor politicii monetare, contrară aşteptărilor pieţei, a determinat căderea semnificativă a indicelui Nikkei 225 şi cea mai mare apreciere a yenului din ultimele 8 luni.

Tot despre Japonia, Patrick Artus mai spune că "este dovada ineficienţei politicilor economice tradiţionale, dacă există probleme structurale nerezolvate". În opinia economistului francez, principala problemă structurală a economiei japoneze o reprezintă "distribuirea anormală a veniturilor", în defavoarea angajaţilor, iar fenomenul are consecinţe negative tocmai asupra cererii interne, despre care Banca Japoniei spune că doreşte să o stimuleze.

De ce nu este evident acest cerc vicios, după atâtea decenii de politici fiscale şi monetare ultrarelaxate, chiar şi pentru autorităţile de la Tokyo?

Mai aproape de noi, efectele dobânzilor negative se manifestă şi în Danemarca, la patru ani după trecerea pragului zero de către banca centrală, după cum scrie Bloomberg.

Recent, guvernul de la Copenhaga a redus semnificativ prognozele de creştere economică, pe fondul declinului investiţiilor şi a creşterii ratei economisirii la nivelul populaţiei până la 26% din PIB, de la o medie de 21,3% în cele două decade anterioare trecerii la dobânzi negative.

Din nou, reacţia populaţiei este perfect raţională, în condiţiile în care eliminarea veniturilor din dobânzi forţează cetăţenii să adopte măsuri de suplimentare a resurselor financiare pentru situaţii neprevăzute sau pentru pensii.

În plus, "decizia companiilor de a investi nu este determinată doar de nivelul dobânzilor, ci şi de claritatea perspectivelor economice", conform declaraţiei lui Jes Asmussen, economist-şef la Handelsbanken în Copenhaga, pentru Bloomberg.

Cele două exemple de mai sus nu sunt singurele care arată că deciziile pripite ale băncilor centrale, mai ales în perioada acută a crizei financiare internaţionale, au iniţiat un lanţ al evenimentelor care nu mai poate fi controlat prin aplicarea modelelor şi metodelor keynesiste.

Dar cum pot fi justificate deciziile luate în momente de panică, în condiţiile în care se presupune că băncile centrale, obiective şi independente, cunosc situaţia reală din economie?

Din păcate, aici este vorba doar despre o "pretenţie a cunoaşterii", ale cărei pericole au fost prezentate de profesorul Friedrich August von Hayek în discursul din 1974, de la primirea premiului Nobel pentru economie.

"Spre deosebire de fizică, în economie şi alte discipline care studiază fenomene complexe, aspectele evenimentelor evaluate sunt limitate de disponibilitatea datelor, iar acestea s-ar putea să nu surprindă fenomenele importante", a precizat Hayek, iar de aceea, "în timp ce fizicianul poate să măsoare ceea ce consideră important, în ştiinţele sociale este adesea considerat important ceea ce poate fi măsurat".

Din acest motiv simplu, nu se poate pune în niciun fel semnul de echivalenţă între legile fizicii şi aşa-numitele legi economice.

Iar "recunoaşterea acestor limite ale cunoaşterii trebuie să înveţe lecţia umilinţei pe oricine studiază societatea, astfel încât să nu-l determine să devină un complice al dorinţei fatale a omului de a controla societatea", a declarat Hayek la încheierea discursului. În opinia sa, strădania îndreptată către acest scop, al controlului, îl transformă pe cel care îl urmăreşte "nu doar într-un tiran pentru semenii săi, ci într-un posibil distrugător al unei civilizaţii rezultate din eforturile a milioane de indivizi".

Având în vedere puterea de care se bucură băncile centrale în economia contemporană, o putere prea puţin însoţită şi de asumarea unei răspunderi pe măsură, se poate spune că, într-adevăr, miopia lor este mult mai gravă decât cea a guvernelor.

Dar cine le va opri din marşul lor miop către distrugerea civilizaţiei, cea mai gravă formă a consecinţelor neaşteptate ale unor politici iresponsabile?