Euro sub lupă

Evenimentele din care se hrăneşte furtuna numită "Criza Euro" iau, în ultima vreme, o turnură tot mai ciudată. Dincolo de relativa dificultate şi întîrziere cu care liderii europeni se pun de acord cu privire la mutările următoare, la amploarea lor şi perspectiva concretă de aplicare a soluţiilor de salvare (implementare, calendar), se conturează două dimensiuni ale dezbaterii, foarte interesante din punct de vedere politic. Prima se referă la viitorul monedei unice europene, iar cea de-a doua la impactul real al crizei din zona financiară euro asupra sistemului global, în particular asupra economiei americane şi a şanselor ei de recuperare.

În privinţa viitorului monedei euro, ceea ce atrage atenţia este dis-crepanţa din ce în ce mai mare dintre declaraţiile liderilor politici şi cele ale "specialiştilor". Politicienii Europei, începînd cu "mariajul" Merkel-Sarkozy şi terminînd cu ţuţării din funcţiile de vîrf ale Comisiei Europene, Consiliului sau Parlamentului European, se străduiesc să se convingă între ei şi să convingă populaţia bătrînei şi frumoasei Europe că moneda ei unică are viitor asigurat, chiar dacă va trece o perioadă de timp prin dificultăţi, că ei ştiu şi fac ceea ce trebuie pentru a salva situaţia, ba chiar mai mult, pentru ca lucrurile să nu mai ajungă niciodată acolo unde se află astăzi. Atitudinea optimistă a liderilor politici, chiar dacă este exprimată adeseori cu mutre mai încruntate, este susţinută din cînd în cînd de declaraţiile la vîrf ale Băncii Europene. Pe de altă parte, tot felul de "specialişti" în citirea viitorului economic, de la Roubini, la Soros, anunţă odată la două zile că euro se află deja sub maldărul de moloz al incompetenţei şi impotenţei politice; tot ceea ce mai merită să ne preocupe, ne spun aceste cassandre de serviciu, este doar cum va arăta lumea noastră după ce euro va fi o piesă în muzeul ideilor geniale, dar atît de trecătoare, născute pe meleagurile Europei. Stîrnită de miza şi de senzaţionalul evenimentelor care ar putea antrena prăbuşirea Euro, presa pune şi ea gaz pe foc, antrenînd o revărsare de opinii a căror valoare pentru înţelegerea situaţiei se stinge în secunda următoare emiterii lor.

În privinţa impactului crizei euro asupra economiei americane şi a şanselor ei de recuperare, poziţiile se aşază, de asemenea, pe baricade din care a început să se tragă "la foc automat". Politicienii de dincolo de Atlantic, începînd cu chiriaşul Casei Albe şi terminînd cu "anonimii" care au intrat în bătălia pentru nominalizare, susţin pe tonuri diferite, dar apăsat, că belelele Americii şi mai ales întunecarea perspectivei de recuperare se datorează greşelilor din Europa şi refuzului sau inabilităţii ei de a aplica soluţiile americane. De pe malul celălalt al Atlanticului se aud voci publice care susţin că, prin intermediul puternicelor sale instituţii bancare şi a instrumentelor financiare, SUA au contribuit serios la criza Greciei, dar ţinta finală a întregii operaţiuni a fost, încă de la început, stabilitatea şi chiar existenţa monedei europene. Ce se ascunde în spatele acestor polarizări şi care este miza lor politică?

Oricîte dificultăţi ar produce criza economică şi financiară la nivel global, ipoteza că euro ar putea să dispară de la o zi la alta este foarte greu de acceptat. Între altele pentru că moneda aceasta nu este doar o creaţie financiar-economică, ci una, înainte de orice, politică. Dispariţia ei nu poate avea loc decît pe fondul unor decizii şi al unor procese politice care ar arunca Europa înapoi nu în anii "90 sau "80, ci înainte de cel de-al doilea război mondial. Argumentul celor care susţin că euro este sortit deja pieirii este unul singur: nu se văd mijloacele prin care moneda ar putea fi susţinută, în cazul în care criza datoriilor suverane s-ar generaliza. Ideea "comercializării" acestor datorii şi a acoperirii lor temporare cu euro-bonduri, adică cu noi datorii care au scadenţe ceva mai îndepărtate, a fost ferm respinsă de Germania dintr-un motiv foarte simplu: soluţia echivalează cu un fel de "socializare" a datoriilor europene, în condiţiile în care sursele care au generat datoriile, dinamica lor, dimensiunile, responsabilitatea politică şi juridică, precum şi mijloa-cele de a gestiona aceste datorii sunt strict naţionale.

Astfel, în timp ce Germania este sigură că poate, prin mijloace proprii, să-şi gestioneze problemele legate de datoria ei, fără să-şi înrăutăţească situaţia, ori să-şi rişte stabilitatea, Grecia, Irlanda şi chiar Italia au ieşit complet din această paradigmă şi au ca singură soluţie apelul la "solidaritatea" europeană, adică transferul unei părţi a costurilor către alţii. Raţionamentul este, pe scurt, de forma: dacă marile state europene nu pot să susţină euro (şi nu pot!), atunci singura posibilitate rămîne desfiinţarea euro! La o privire mai atentă asupra problemei, se vede că nu există un argument suficient de tare care să ateste faptul că economiile Europei nu mai pot să-şi susţină moneda. Marea ciondăneală şi de aici şi marile dificultăţi în luarea deciziilor nu s-au iscat în jurul întrebării dacă salvăm sau nu euro, ci în legătură cu modul în care se împart acum şi se vor împărţi în viitor costurile şi beneficiile acţiunii de salvare a monedei europene. Celălalt contra-argument este legat de costurile uriaşe ale părăsirii soluţiei euro, atît de către economiile slabe, cît şi de cele mai puternice. Deşi se exprimă diferit, aceste costuri sunt uriaşe din punct de vedere economic şi absolut insus-tenabile din punct de vedere politic. De aceea euro va fi menţinut în viaţă, chiar şi cu preţul unor cheltuieli exorbitante de reanimare! Rezultă că motivul speculaţiilor în jurul monedei euro este unul de sorginte pur speculativă! Adică util şi eventual fructuos pentru cei care au acces la fonduri suficient de mari pentru a cîştiga la ruleta marilor speculaţii de pe pieţele financire, la "atacuri dirijate pe monedă", la valuri şi contra-valuri de achiziţii forţate, vînzări speculative şi exploatarea marjelor de eroare produse de reacţiile necontrolate şi de scurtă durată ale pieţelor care tranzacţionează monedă.

Din a doua perspectivă a temei, lărgirea decalajelor, a discrepanţelor de abordare şi a diferenţelor privind soluţiile de control al crizei globale, care sunt evidente în relaţiile dintre Europa şi Statele Unite, soluţia simplă ar fi să dăm vina pe calendarul electoral. Ce să le spună politicianul american care se visează la Casa Albă alegătorilor săi: că el este de vină pentru deraierea acceleratului financiar de pe linii? Că el a făcut şi desfăcut regulile "indus-triei financiare" astfel încît unii să cîştige cît mai mult şi cît mai repede, indiferent de consecinţe? Că el nu are nicio idee despre cum s-ar putea ieşi din criză şi de aceea a "delegat" comenzile navei chiar celor care au sădit seminţele crizei, în speţă FED-ul? NU!, că n-o fi prost! Noroc cu Europa! Ea este de vină pentru toate. Asta cade cu atît mai bine, cu cît în lipsă de idei şi de programe, întreaga campanie electorală a viitorilor candidaţi la Casa Albă se poate consuma în jurul temelor pe care Europa poate fi mai aspru blamată şi a temerilor că în drumul ei spre abis, ar putea să ne tragă după ea, pe noi americanii cei albi, cuminţi şi înţelepţi, mai ceva decît Albă ca Zăpada, Fata moşului cea harnică şi Scufiţa roşie, la un loc!