Euroscepticismul: opinie sau adevăr ?

Care să fie miza politică a promovării din ce în ce mai furibunde a euro-scepticismului care pare să bântuie astăzi Europa? Dar, chiar există oare un euro-scepticism european? Şi dacă ar exista, să fie acelaşi euro-scepticism în Marea Britanie sau în Franţa, în Spania sau în Grecia, în Estonia sau în România? De la Platon citire filosofia constata deja diferenţierea între opinie (doxa) şi cunoaştere adevărată (epis­teme), între ceea ce poate fi o iluzie şi cunoaşterea sistematică. Iar când vorbim despre euro-scepticism nu procentele celor care n-au încredere în UE sunt importante, ci înţelesul pe care repondenţii îl dau acestui aşa zis euroscepticism. Se arată acum că românii sunt euro-sceptici. Dar cât de euro-sceptici pot fi românii în condiţiile în care între 2 şi 3 milioane de conaţionali sunt plecaţi să muncească în alte state ale UE? Sau când aproape 80% dintre absolvenţii de facultate vor să plece din ţară? Şi, care ar fi alternativa la UE pentru români? Sau pentru englezi? Or avea englezii (consideraţi cei mai euro-sceptici europeni) vreo alternativă la UE?

Ideea că opinia publică ar fi aderat la ceva numit euro-scepticism merită mai mult decât o simplă cons­tatare. Care opinie publică a devenit euro-sceptică? Încă din 1972, într-o conferinţă celebră ţinută la Arras şi publicată în Les temps modernes, în 1973, Pierre Bourdieu constata că L'opinion publique n'existe pas (opinia publică nu există). Nu, marele sociolog francez nu afirma că opinia publică nu ar exista deloc, ci că aceasta nu este o stare naturală ci un produs al influenţei, deci un construct. Bourdieu nu încerca doar să "denunţe modul mecanic şi facil de lucru şi interpretare a sondajelor de opinie", ci să pună în discuţie cele trei postulate ale inves­tigării opiniei: că "orice anchetă de opinie pleacă de la premiza că oricine poate avea o opinie, sau, altfel spus, că producerea unei opinii este la îndemâna oricui", că "toate opiniile au aceeaşi valoare"şi că "simplul fapt de a pune aceeaşi întrebare la toată lumea porneşte de la ipoteza că există un consens asupra problemelor, altfel spus, că există un acord asupra întrebărilor ce merită să fie puse". Or, extrapolând întrebările metodologice ale lui Bourdieu la situaţia aşa numitului euro-scepticis­mului de astăzi, constatăm, şi asta ţine de bunul simţ comun, că nu exis­tă o opinie clară privind Europa, că nu toate opiniile exprimate despre Europa au aceeaşi valoare şi că nu poate fi detectat vreun consens în privinţa a ceea ce înseamnă euro-scepticismul. Instrumente sociologice puse de atât de multă vreme în slujba marketingului, sondajele de opinie creează opinie cel puţin în aceeaşi măsură în care evaluează opinia existentă. Şi, din acest punct de vedere sondajele de opinie, prezentate ca adevăruri absolute, nu fac decât să acrediteze anumite stereotipuri, fără ca măcar să încerce să explice mecanismul formării acestora. Sigur, sondajele de opinie măsoară ceva, dar acest ceva nu este atât de uşor de redus la un numitor comun. Există o nemulţumire faţă de modul în care funcţionează UE, dar nu rezultă de aici că există un acord în privinţa sfârşitului UE. Dezacordul faţă de UE poate privi politicile promovate, lipsa de coerenţă decizională, sau, de ce nu, egoismul naţional promovat de modelul interguvernamental. Şi, cum sondajele de opinie au devenit din ce în ce mai scurte, nici nu o să aflăm prea curând cu ajutorul aces­tora despre ce este vorba atunci când oamenii spun că nu au încredere în diferitele instituţii europene.

Acesta este contextul în care David Cameron încearcă să-şi pună adversarii laburişti şi aliaţii liberali într-o situaţie dificilă jucând cartea euro-scepticismului. Când primul ministru britanic a anunţat, pe 14 mai, intenţia de a propune Camerei Comunelor un proiect de lege pentru ţinerea referendumului asupra ieşirii ţării sale din UE până cel târziu pe 31 decembrie 2017, acesta nu doar a reacţionat la aşa zisul succes al anti-europenilor la recentele alegeri locale parţiale, ci a urmărit să se prezinte drept campion al euro-scepticismului. Întrebarea propusă prin acest proiect de lege (fără şanse de a fi introdus în Parlament datorită opoziţiei aliaţilor liberali) este clară: "Credeţi că Regatul Unit trebuie să rămână membru al Uniunii europene?". Alternativa la UE nu este, însă, la fel de clară? Şi nici nu are cum fi, pentru că, pentru orice englez raţional, aceasta nu există. Şi, totuşi - şi nu doar la Cameron, ci la tot mai mulţi politicieni din tot mai multe state membre -, euro-scepticismul se transformă dintr-un ritual marginal într-un discurs politic central. Jocul de-a şi cu opinia publică riscă, în astfel de circumstanţe, să devină adevărata problemă a Europei de astăzi