Exporturile, investiţiile şi consumul - motoarele repornirii economiei

• Rata de creştere economică în anul 2013 poate depăşi 2%

(Interviu cu domnul Claudiu Doltu, secretar de stat în Ministerul Finanţelor)

Reporter: Care este opinia dumneavoastră cu privire la Uniunea Bancară? Este Europa pregătită pentru acest lucru? Dar România?

Claudiu Doltu: Este foarte probabil ca până la sfârşitul acestui an să existe în cadrul Uniunii Europene o decizie în ceea ce priveşte introducerea supravegherii bancare centralizate. Acest lucru priveşte ţările din zona euro şi ţările care, deşi nu fac parte din "nucleul dur" al UE (zona euro), consideră că pasul în acest sens nu mai poate fi amânat.

Este evident că după introducerea euro adâncirea procesului de integrare a pieţei unice va continua sub multiple forme. Uniunea bancară de care vorbim astăzi este un pas firesc. Cred că mai degrabă decât mai târziu ţările din UE vor avansa rapid spre realizarea ei. Nu este exclus să existe diferite abordări în modul în care unele ţări, mai ales cele care nu au adoptat euro, vor fi parte în această construcţie.

Acum, primul pas spre o uniune bancară este construirea unui prim pilon sub forma unui mecanism de supraveghere bancară centralizat la nivelul UE. El va trebui urmat de realizarea altor doi piloni: crearea unui sistem centralizat de garantare a depozitelor bancare şi crearea unui set comun de reguli privind tratarea băncilor problemă.

Sunt convins că lucrurile vor evolua rapid în acest sens, deşi există deocamdată multe necunoscute. Printre aceste necunoscute se numără, de exemplu, impactul asupra finanţelor publice ale ţărilor în situaţia în care anumite riscuri s-ar materializa şi ar fi nevoie de utilizarea unor resurse bugetare pentru soluţionarea consecinţelor nedorite.

În acest moment sunt însă şi alte aspecte cu utilitate imediată pentru care, la nivelul Comisiei Europene, se caută clarificări şi soluţii. Care va fi raportul dintre autoritatea de supraveghere la nivel european şi autorităţile de supraveghere la nivel naţional nu este încă suficient clarificat. Sau definirea clară a situaţiilor în care deciziile autorităţii centrale la nivel european primează în faţa supraveghetorilor naţionali şi modul în care se vor armoniza diferenţele de opinie dintre aceste autorităţi.

Este foarte important ca întregul proces de creare a mecanismului de supraveghere unică să ia permanent în considerare faptul că în funcţionarea supravegherii unice nu trebuie să existe discriminare între ţările din zona euro şi ţările din UE care nu au adoptat încă sau nu vor să adopte euro, dar se vor alătura, într-un fel sau altul, construcţiei care priveşte uniunea bancară.

Sunt mai degrabă convins că aspectele de natură tehnică pot fi întotdeauna rezolvate. La fel, sunt convins că ţările din UE, inclusiv România, sunt pregătite să identifice în mod constructiv compromisurile necesare începerii acestei noi construcţii. În ultimele luni, s-au făcut progrese mari la nivelul Comisiei Europene.

Autorităţile române sunt permanent în dialog cu toate instituţiile europene implicate în această construcţie. Ceea ce v-am spus este parte din punctul de vedere construit la Bucureşti în urma evaluării condiţiilor proprii pe care le avem şi în contextul de acum. Plecând de la condiţiile noastre specifice, autorităţile române susţin ideea că, cel puţin pe termen mediu, în viitoarea construcţie să se ţină seama de câştigurile realizate de băncile din ţările UE care funcţionează în România. În ultimii ani, prin eforturile propriilor acţionari, aceste bănci au reuşit să obţină rezultate chiar mai bune decât cele obligatorii în propriile ţări, în ceea ce priveşte indicatorii de prudenţialitate şi solvabilitate. Pentru noi este de dorit să se evite erodarea acestor indicatori.

Reporter: Construcţia Uniunii Bancare Europene prevede elemente de cedare de suveranitate a statelor europene?

Claudiu Doltu: Vă referiţi, desigur, la faptul că o parte dintre atribuţiile autorităţii de supraveghere în sistemul bancar vor fi preluate, cel mai probabil, de Banca Centrală Europeană. Cel puţin într-o primă etapă, este de aşteptat ca doar câteva dintre "atribuţiile" supraveghetorilor naţionali să fie exercitate în mod "centralizat" pentru ţările care vor face parte din uniunea bancară. De exemplu, acordarea sau retragerea de licenţe pentru funcţionarea unor bănci. Oricum, nu este vorba despre toate băncile. Unele dintre ele vor face obiectul atenţiei autorităţii la nivel european, în timp ce altele vor intra exclusiv în atenţia supraveghetorilor naţionali.

Subiectul "cedare de suveranitate" poate părea aparent sensibil, doar dacă nu ţinem seama de faptul că astăzi "greutatea" lui este sensibil ponderată în contextul general în care trăim. Dacă ne gândim la semnificaţia "suveranităţii" aşa cum eram învăţaţi la şcoală acum 30 de ani - "dreptul suveranului de a bate monedă, de a declara pace sau război etc.", răspunsul (incomplet şi inutil) poate fi "da, într-o oarecare măsură...".

Un răspuns mai nuanţat şi, desigur, mai folositor, chiar dacă este mai lung, presupune analizarea lucrurilor dintr-o altă perspectivă. Trăim într-o lume în care spaţiul de manevră al autorităţilor naţionale - inclusiv în ceea ce priveşte politicile economice - este altul în comparaţie cu situaţia de acum 50, 30 sau chiar de acum10 ani.

Răspândirea regimului cursurilor de schimb flexibile şi liberalizarea fluxurilor de capital reduc mult din posibilitatea băncilor centrale, de exemplu, de a fi relaxate în ceea ce priveşte inflaţia sau de a utiliza inflaţie pentru a acomoda ineficienţa politicilor guvernamentale. La fel, liberalizarea fluxurilor de capital reduce mult din spaţiul de manevră al guvernelor de a face chiar ceea ce vor atunci când vine vorba de politicile fiscale. Şi mai uşor de observat este cum deciziile "suverane" ale guvernelor privind deficitele bugetare sau datoria publică ţin cel mai adesea seama de reacţia "altora", care nu au legătură nici cu "suveranitatea naţională", nici cu "specificul unei ţări" sau cu valorile acesteia etc.

Problemele economiilor şi ale oamenilor dintr-o ţară, dar şi lucrurile bune din viaţa lor nu mai ţin atât de mult de un aşa-numit caracter naţional sau specific naţional pe măsură ce gradul de deschidere al economiilor a crescut şi standardul de viaţă al oamenilor s-a îmbunătăţit. Desigur, mult mai rapidă este şi contagiunea sau răspândirea problemelor nedorite. Dar, raţional este să vezi lucrurile într-o dimensiune care compară costurile cu beneficiile. Şi beneficiile sunt, evident, mai mari decât costurile.

Nu cred că oamenii au uitat cum trăiam într-o economie închisă, aşteptând patru, cinci sau şase ani să cumpărăm o "Dacia". Apoi, odată ce o aveam, aşteptam să vină ziua de duminică în care circulau cei cu număr par sau impar după cum îşi înmatriculaseră maşina. Şi asta doar pentru că nu aveam dreptul decât la 20 litri de benzină vara şi 5 litri iarna - bucureştenii erau mai norocoşi cu ceva "plinuri"/lună. Cât despre avantajele accesului la servicii bancare, oamenii au început să le cunoască şi să beneficieze de ele în urma cu doar câţiva ani.

La începutul anilor '90, guvernele în România aveau mult mai mult spaţiu de manevră atunci când decideau propriile politici. Cât de repede să deschidă economia, cum să întârzie liberalizarea preţurilor sau a comerţului exterior, cum să finanţeze întreprinderile de stat prin intermediul băncilor de stat, cum să întârzie formarea pieţei valutare pentru a preveni creşterea cursului de schimb, cum să perpetueze starea de lucruri din sectorul întreprinderilor de stat pentru a evita creşterea somajului etc. Spaţiul de manevră al guvernelor s-a redus treptat pe măsură ce economia s-a deschis şi pe măsură ce ne-am apropiat de momentul integrării în UE. În mod evident, oamenii în România au beneficiat în mare măsură sub forma unui standard de viaţă mai ridicat, ca urmare a faptului că România a devenit membră a UE. Este adevarat că la nivel individual au existat şi există multe probleme. Dar lărgirea posibilităţii oamenilor de a alege cum să-şi construiască viaţa şi să îşi utilizeze resursele de care dispun este indiscutabilă şi reprezintă un uriaş câştig.

Oricum, ştim cu certitudine un lucru: întotdeauna viaţa oamenilor s-a înrăutăţit atunci când ţările s-au închis, s-au izolat unele faţă de celelalte şi întotdeauna viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit atunci când ţările s-au deschis. Astăzi este clar că pentru provocările globale la care suntem expuşi nu pot funcţiona răspunsuri şi soluţii individuale. Coordonarea la nivel internaţional - în cazul nostru la nivelul UE- este absolut necesară şi dezirabilă.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre uniunea fiscală?

Claudiu Doltu: Este prematură orice discuţie în acest sens. Acum, cel puţin la nivelul UE nu există aşa ceva pe agendă.

Eforturile ţărilor şi ale Comisiei Europene sunt îndreptate spre identificarea de soluţii pentru îmbunătăţirea guvernanţei, pentru consolidarea stabilităţii fiscale, pentru prevenirea creşterii datoriilor publice, reluarea creşterii economice şi crearea de locuri de muncă. Nu există subiectul unei uniuni fiscale în sensul armonizării sistemelor fiscale şi a politicilor fiscale naţionale.

• Substanţa creşterii economice va veni din reformele structurale

Reporter: Care sunt motoarele repornirii economiei româneşti în actualele condiţii de piaţă şi în condiţiile în care, în 2013, va trebui să returnăm o mare parte din împrumut către FMI şi CE?

Claudiu Doltu: Exporturile, investiţiile şi consumul gospodăriilor. Este foarte probabil ca exporturile să continue să rămână principalul "motor" de creştere al economiei româneşti, deşi există riscul ca cererea din partea principalilor parteneri - ţările din UE - să se diminueze în comparaţie cu anii precedenţi.

Investiţiile în sectorul privat ar putea creşte pe măsură ce incertitudinea din mediul economic românesc se va reduce. Important este ca dependenţa sectorului privat de guvern să scadă cât mai rapid.

În ceea ce priveşte consumul gospodăriilor, ne putem aştepta la o uşoară creştere, mai ales că salariile, cel puţin în sectorul public, vor reveni la nivelul dinainte de vara anului 2010. Foarte mult va conta însă şi sentimentul de încredere al consumatorilor, în sensul că "vin şi vremuri mai bune".

Nu este nimic semnificativ de aşteptat în ceea ce priveşte dimensiunea cheltuielilor guvernamentale. Condiţia de continuare a reducerii deficitului bugetar rămâne valabilă şi tocmai de aceea, din perspectiva impactului asupra creşterii economice este foarte importantă creşterea calităţii cheltuielilor publice. Tocmai de aceea, construcţia bugetului este foarte importantă şi, mai ales, schimbarea atitudinii faţă de buget în sine. Cu alte cuvinte, este nevoie ca în condiţiile în care o ţintă anume de deficit (de exemplu, 1,7% din PIB) va fi asumată de guvern şi aprobată de parlament, în construcţia şi, ulterilor, în execuţia bugetului, efortul să fie concentrat pe stabilirea şi urmărirea efectelor economice ale cheltuielilor publice.

Substanţa creşterii economice va veni din reformele structurale. În primul rând, din continuarea reformei în sistemul întreprinderilor de stat. Stoparea pierderilor şi risipei care există acum se poate face prin îmbunătăţirea guvernanţei în companiile de stat. Redimensionarea unor companii (prin reorganizări, comasări, etc.), managementul privat, privatizările parţiale sau totale ale unor companii sunt soluţii la îndemâna guvernului şi, cu siguranţă, ele vor fi asumate. Reforma în sistemul administraţiei publice va determina, la rândul ei, reducerea semnificativă a costurilor de afaceri pentru sectorul privat. Reforma sistemului finanţelor publice, reformele în energie şi mediu, transporturi, protecţia concurenţei, agricultură, educaţie, sănătate, asistenţă socială şi incluziune socială pot transmite semnale clare mediului de afaceri, care să reducă incertitudinea şi dependenţa acestora faţă de stat.

Rata de creştere economică în anul 2013 poate depăşi 2%, dar nu trebuie să uităm că incertitudinea este încă foarte ridicată mai ales în zona UE şi, de aceea, important este să ne concentram mai ales asupra cererii interne.

Multe domenii suferă acum din cauză că autorităţile întâmpină dificultăţi în administrarea sistemului care utilizează fonduri europene, mai ales fondurile structurale şi de coeziune, care ar fi putut să ajungă până la 3,5 miliarde euro disponibile numai în anul 2012. Cum doar o treime din aceşti bani "circulă" în sistem, multe proiecte s-au blocat, altele nici nu au început sau altele generează la rândul lor probleme altora. Chiar finanţarea la nivelul întregii ţări suferă pentru că prea puţine fonduri europene au intrat în România. Soluţia pentru îmbunătăţirea acestei situaţii presupune o acţiune concentrată pe mai multe planuri: construcţia bugetului - care ar putea să reflecte priorităţile sub forma proiectelor cu finanţare europeană -, schimbarea arhitecturii sistemului care utilizează fonduri europene şi întărirea aplicării legislaţiei privind contractele şi evitarea conflictului de interese. Pe măsură ce guvernul va avansa în acest sens, rezultatele nu vor întârzia să apară şi se vor regăsi şi sub forma consolidării creşterii economice.

• Nu există nicio "regulă de aur" pentru stabilirea unui sistem de impozitare

Reporter: Care este opinia dumneavoastră cu privire la preconizata impozitare progresivă?

Claudiu Doltu: Sistemul de impozitare arată explicit o opţiune politică a unui guvern. Actualul guvern este rezultatul unei coaliţii politice, alcătuită din partide cu filosofii diferite şi din oameni cu credinţe diferite. Principalele două partide - PNL şi PSD - au orientări de dreapta şi, respectiv de stânga. În ceea ce priveşte impozitarea salariilor, aceste partide au agreat să discute plecând de la un compromis. În principiu, au acceptat să discute posibilitatea că rata maximă de impozitare a salariilor nu trebuie să depăşească 16%, dar, în acelaşi timp, pot fi acceptate rate mai mici (12% şi 8%) pentru anumite salarii considerate mai mici. Schimbarea sistemului de impozitare a profiturilor companiilor nu este subiect de discuţie.

S-a discutat şi încă se discută mult în legătură cu "cota unică" de 16% cu care se impozitează acum salariile. Dar, dincolo de patimă, este uşor de înţeles că astăzi avem o cotă nominală, dar opt cote efective de impozitare a salariilor. De ce? Pentru că aplicăm (ce-i drept) o singură cotă de impozitare (16%) unor baze diferite.

Dacă, din raţiuni pragmatice, de calcul politic, s-a convenit că rata maximă de impozitare să nu crească, nu văd de nu ar putea fi acomodate ideile în sensul reducerii în continuare a poverii fiscale asupra lucrătorilor cu salarii mici.

Sigur, este vorba de anticipate pierderi de venituri ale bugetului. Primele calcule arată că veniturile ar putea să scadă cu aproximativ 890 milioane de euro. Dar, dacă această sumă este "preţul" asigurării sprijinului politic necesar reformelor şi construcţiei instituţionale necesare şi raţionale în România anilor următori el poate fi asumat. Cu siguranţă însă, tot în cadrul aceleiaşi coaliţii, se acceptă şi că reforma în sectorul întreprinderilor de stat şi reforma administraţiei publice trebuie să continue şi se va găsi un numitor comun în ceea ce priveşte ritmul acestor reforme. Nu este lipsit de importanţă faptul că numai la sfârşitul anului 2011, pierderile companiilor de stat depăşeau cu mult 1 miliard de euro, în condiţiile în care economia totuşi a crescut.

Reporter: În contextul în care reforma sistemelor de impozitare este o preocupare majoră în multe ţări europene, cum credeţi că ar trebui conceput un nou sistem de impozitare pentru România?

Claudiu Doltu: Nu există nicio "regulă de aur" pentru stabilirea unui sistem de impozitare sau a unor cote de impozitare. Din păcate, nici simpla "transferare" a unui sistem fiscal dintr-o ţară unde lucrurile merg bine într-o altă ţară unde lucrurile merg mai puţin bine nu este o soluţie. Este adevărat, ţările mai bogate tind să aibă impozite mai mari decat ţările mai sărace. La începutul anilor 2000, nivelurile medii de impozitare erau de două ori mai mari în ţările dezvoltate (35% din PIB) decât în ţările în curs de dezvoltare (17% din PIB). Dar, cu certitudine, acest lucru nu înseamnă că pentru a creşte "bogăţia" unei ţări trebuie să creşti impozitele. Acest lucru arată mai degrabă că, pentru a impozita mai mult, economia trebuie să crească mai întâi.

Există cu siguranţă o legătură între capacitatea unei ţări de a impozita fără a descuraja semnificativ activitatea productivă şi asumarea riscului şi gradul ei de dezvoltare. Legătura apare, în primul rând, sub forma structurii financiare dintr-o ţară şi importanţa agenţilor economici mari, care sunt surse de ocupare şi venit pentru o mare parte a populaţiei. Dacă sistemul financiar este suficient de sofisticat şi "marii contribuabili" sunt suficient de relevanţi, guvernele pot fi mai eficiente atunci când impozitează. Atunci când cea mai mare parte a activităţii economice nu trece prin sectorul financiar, cu siguranţă activitatea în economia informală este predominantă si de aceea veniturile guvernului din taxe şi impozite nu pot creşte semnificativ.

În România există suficiente elemente care arată că autorităţile ar putea să-şi crească veniturile fiscale dacă sistemul finanţelor publice se îmbunătăţeşte şi dacă se aplică o politică fiscală potrivită. Sistemul financiar este suficient de bine dezvoltat pentru a fi atractiv pentru firme şi cetăţeni, iar organizaţiile economice mari sunt suficient de prezente pentru a lua în considerare o strategie care să urmărească obţinerea celei mai mari părţi a veniturilor de la "marii contribuabili" şi nu de la contribuabilii mici. Ceea ce de abia acum se construieşte este un model de afaceri al administraţiei fiscale care să stimuleze supunerea voluntară la impozitare şi, mai mult, lipseşte încrederea contribuabililor că ar putea beneficia de servicii publice de calitate ca urmare a impozitelor pe care le plătesc.

Dacă oamenii au încredere că autorităţile încearcă să furnizeze servicii publice de calitate vor sprijini eforturile unui guvern de creştere a veniturilor fiscale. Chiar dacă această încredere nu se poate obţine imediat, important este ca autorităţile să fie consecvente atât în ceea ce priveşte reforma în sistemul finanţelor publice, cât şi în exerciţiul mai amplu al reformei întregului sistem al administraţiei publice.

România nu are acum neapărat nevoie de schimbarea nivelului unei taxe majore sau de schimbarea metodologiei de aplicare a unui impozit anume. Sigur, orice îmbunătăţire punctuală nu strică, dar nici nu rezolvă problemele de fond. Important este să ne concentrăm pe reforma de ansamblu a sistemului finanţelor publice pentru că doar aşa putem să asigurăm stabilitatea sistemului fiscal, să fim previzibili şi să reducem incertitudinea pentru mediul de afaceri.

Un asemenea proiect presupune o acţiune concentrată pe şase direcţii: creşterea credibilităţii bugetului (prin stabilirea transparentă a priorităţilor cheltuielilor publice şi creşterea calităţii lor), îmbunătăţirea execuţiei bugetare, creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor structurale şi de coeziune, îmbunătăţirea administrării veniturilor, îmbunătăţirea managementului resurselor informatice ale sistemului finanţelor publice şi managementul resurselor umane.

Fără aceste lucruri nu vom depăşi stadiul micilor ajustări, care, permanent operate, ne-au adus în situaţia în care veniturile nu cresc şi tăiem permenent din cheltuieli pentru a nu depăşi un anumit deficit. Din acest cerc vicios al politicii bugetare nu se poate iesi fără riscul de a reveni, doar operând mici ajustări, ci numai prin schimbarea modului de funcţionare a întregului sistem într-un orizont de timp de 3-4 ani. Chiar dacă rezultatele imediate nu sunt spectaculoase, nici costurile nu sunt mari. Dar, în câţiva ani, putem avea un sistem al finanţelor publice care să nu mai genereze atâtea probleme, piedici şi incertitudine.

Pentru că vrem să realizăm şi să consolidăm o creştere economică sănătoasă, trebuie înţeles şi acceptat următorul lucru: dacă, pe de o parte, politica fiscală nu generează ea însăşi creştere economică, pe de altă parte o politică fiscală proastă poate "omorî" creşterea economică.

Tocmai de aceea, schimbări fundamentale, cum sunt mutarea accentului în stabilirea structurii sistemului de taxe şi impozite de pe oricare alte coordonate pe urmărirea impactului economic al impozitării sau schimbarea modelului de afaceri al administraţiei fiscale - dinspre control, constatare şi, eventual aplicarea de "sancţiuni" spre colectarea propriu-zisă - sunt absolut necesare. Asemenea schimbări sunt posibile, dar presupun o abordare sistematică şi nu doar una punctuală, răbdare şi asumare politică.

Reporter: Ar fi benefic pentru ţara noastră un nou acord cu instituţiile financiare internaţionale?

Claudiu Doltu: Important este ca România să ajungă la rezultate bune în contextul actualului acord încheiat cu FMI, cu Comisia Europeană şi cu Banca Mondială.

Desigur, în ceea ce priveşte viitorul, firesc este să analizăm toate opţiunile disponibile. Dacă România va opta pentru un nou acord, rămâne de stabilit ce tip de acord, atât cu FMI, cât şi cu Comisia Europeană. Sunt cel puţin două mari variante. Guvernul va analiza beneficiile şi costurile pe care le presupune fiecare dintre variantele disponibile. Nu mă refer la sume de bani - ca anvelopă pentru un eventual acord - ci la ceea ce autorităţile vor avea în vedere: condiţii generale mai larg definite şi o colaborare "faţă în faţă" la intervale mai mari de timp sau un acord clasic, de tip stand-by, care presupune o colaborare mai apropiată - misiuni de evaluare mai frecvente - cu instituţiile respective.

Avem suficientă experienţă acumulată după anul 1990, cel puţin în raporturile cu FMI. Lecţiile pe care le-am învăţat ne arată că ceea ce trebuie urmărit în cazul unui acord cu FMI sau cu Comisia Europeană nu este, în primul rând, costul finanţării.

România nu a apelat în cadrul actualului acord de tip preventiv la sume de bani. Din raţiuni pragmatice, un asemenea acord poate fi privit ca oferind avantajul obţinerii unui "certificat de bună purtare", care să reducă riscul de a te finanţa mai scump pe pieţele private. Dar, mult mai importantă este valoarea adăugată care poate rezulta din asumarea aplicării programelor de reforme convenite în acord.

Dacă este vorba despre un nou acord cu FMI, viitorul guvern şi viitorul parlament vor evalua şi vor decide în funcţie de contextul economic şi politic de atunci. Consider că într-o asemenea evaluare, lucrurile trebuie judecate ţinând cont mai ales de valoarea adăugată, în sensul de care am vorbit. Dacă lucrurile vor sta aşa, autorităţile vor avea permanent un alt tip de implicare în implementarea acordului. La sfârşit, ar putea fi culese şi roadele, aşa încât să nu fie permanent nevoie de noi şi noi acorduri.