Fără Ben Bernanke şi tot fără soluţii la Jackson Hole

Ar fi trebuit să fie un simpozion în care bancherii centrali să se autofelicite pentru eforturile eroice de salvare a economiei globale, în condiţiile în care au trecut şase ani de la declanşarea crizei globale.

Dar conducătorii principalelor bănci centrale nu au fost de găsit la Jackson Hole. Ben Bernanke a declanşat, în urmă cu câteva luni, o avalanşă de speculaţii după ce a anunţat că nu participă din cauza unui "conflict din agendă".

Până în urmă cu câteva zile, Alexandre Antonio Tombini, guvernatorul Băncii Braziliei, era pe lista invitaţilor. Nu a mai ajuns în staţiunea montană din Wyoming, fiind nevoit să rămână acasă pentru a săpa tranşee în jurul realului, prin intermediul unui program valutar de 60 de miliarde de dolari.

Astfel, la conferinţa organizată de Federal Reserve Bank of Kansas City, au mai ajuns guvernatorul Băncii Mexicului şi cel al Băncii Japoniei. În timp ce motivul prezenţei lui Haruhiko Kuroda nu este foarte clar (n.a. ce ar mai putea să înveţe sau ce ar mai putea să ne înveţe conducătorul unei bănci centrale ale cărei eşecuri nu se măsoară în ani, ci în zeci de ani?), Agustin Carstens, guvernatorul Băncii Mexicului, a călătorit în America pentru a implora Fed-ul să-şi clarifice intenţiile cu privire la temperarea programului de relaxare cantitativă.

"Măsurile neconvenţionale au efecte colaterale nedorite pentru pieţele emergente", a declarat Carstens la Jackson Hole, conform unei ştiri Bloomberg. El a mai precizat că "dacă veţi continua să răsfăţaţi pieţele, intrările de capital (n.a. pe pieţele emergente) vor conduce la acumularea riscurilor din economiile emergente".

Din păcate, riscurile s-au acumulat deja, iar presiunile generate au determinat apariţia primelor fracturi intercontinentale, din America de Sud până în Asia.

Datele de la Bloomberg arată că pierderea cumulată a valorii acţiunilor listate pe bursele emergente a fost de peste un trilion de dolari de la sfârşitul lunii mai 2013, după intrări de circa 3,9 trilioane de dolari în ultimii patru ani de politici monetare neconvenţionale adoptate de către principalele bănci centrale, în special de Federal Reserve. Cotidianul german online Deutsche Wirtschafts Nachrichten scria recent că "Brazilia şi Turcia luptă pentru propriile monede", pe fondul ieşirilor masive ale fluxurilor financiare speculative.

Lipsa rezultatelor concrete ale politicilor monetare neconvenţionale, privind redresarea economică sus­tenabilă, nu a împiedicat-o pe Christine Lagarde, directorul executiv al FMI, să declare, la Jackson Hole, că "în multe privinţe, băncile centrale au fost eroinele crizei financiare globale", deoarece "măsurile excepţionale au ajutat la evitarea unei alte Mari Depresiuni".

Lagarde a cerut băncilor centrale să nu se grăbească spre ieşirea din programele monetare neconvenţionale. De ce se pronunţă FMI pentru amânarea ieşirii principalelor bănci centrale din labirintul politicilor monetare neconvenţionale? Pentru că organizaţia ştie că, astfel, va ieşi la iveală neputinţa şi insignifianţa sa în faţa acestei crize globale.

"Similar intrării, ieşirea (n.a. din programele neconvenţionale ale politicilor monetare) ne va trimite pe un teritoriu necunoscut", a mai declarat directorul executiv al FMI, care şi-a exprimat speranţa că, după o intrare bună, băncile centrale vor administra la fel de bine şi ieşirea.

"Este sarcina noastră colectivă să aprindem o lumânare într-o cameră întunecată", a continuat Christine Lagarde, comparând incertitudinile generate de noile politici monetare cu păşirea în întuneric.

Această incertitudine nu constituie, însă, un obstacol pentru afirmaţia ulterioară a directorului FMI: "Politicile monetare neconvenţionale au fost un succes". Oare unde trebuie căutată logica discursului?

Să fie în partea dedicată estimării efectelor ieşirii din programul politicilor monetare neconvenţionale? Nici măcar acolo. La întrebarea "ce înţelegem prin ieşirea din programele neconvenţionale?", Christine Lagarde spune că "răspunsul nu este totdeauna clar".

Cu toate acestea, ea a repetat, de foarte multe ori, necesitatea colaborării strânse dintre toţi factorii decizionali la nivel global, atât din băncile centrale şi din guverne, pentru "regândirea şi reimaginarea modului în care pot fi repornite economiile".

Cine ar fi crezut că puţină imaginaţie este suficientă, iar versurile lui John Lennon ("Imagine there's no countries... And the world will be as one") pot reprezenta soluţia finală a crizei globale?

Arvind Krishnamurthy şi Annette Vissing-Jorgensen, profesori de finanţe la Northwestern University, au încercat să ofere, tot în cadrul simpozionului, un răspuns la întrebarea directorului executiv al Fondului Monetar Internaţional.

După ce au precizat că nu abordează optimalitatea ieşirii în sine, Krishnamurthy şi Vissing-Jorgensen au prezentat secvenţa optimă de ieşire din cadrul programului de relaxare cantitativă al Fed-ului: în primul rând trebuie oprite achiziţiile de obligaţiuni guvernamentale, urmate de vânzarea portofoliului existent, după care trebuie vândute şi titlurile MBS (n.a. obligaţiuni ipotecare) achiziţionate în primele etape ale QE. Ultimul pas îl reprezintă oprirea noilor achiziţii de titluri ipotecare.

De ce se află obligaţiunile guvernamentale pe primele locuri? Deoarece autorii consideră că "achiziţiile de obligaţiuni guvernamentale reduc doar costurile de finanţare ale guvernului, cu efecte limitate asupra costurilor de finanţare ale sectorului privat", în timp ce "achiziţiile de titluri MBS reduc dobânzile pentru creditele ipotecare".

Dar, şi în acest caz, efectul a fost temporar. Federal Reserve a anunţat, în septembrie 2012, cumpărarea nelimitată, în tranşe lunare de 40 de miliarde de dolari, a obligaţiunilor ipotecare din portofoliile băncilor.

Când Ben Bernanke a vorbit despre temperarea programului de relaxare cantitativă, dobânzile medii pentru creditele ipotecare de 30 de ani erau aproape de minimul istoric. La sfârşitul săptămânii trecute, acestea au urcat până la 4,58%, maximul ultimilor doi ani, după o creştere cu peste 36% faţă de minimul istoric. Reacţia pe piaţa imobiliară din SUA a fost extrem de puternică: vânzările de case noi au înregistrat o scădere cu mult peste aşteptări în iulie 2013, cea mai mare din ultimii trei ani, după cum arată Bloomberg.

În aceste condiţii nu ne rămâne decât să aşteptăm momentul în care prima bancă centrală, probabil Federal Reserve, va ridica stindardul pentru noua călătorie în necunoscut.

Parafrazându-l pe poetul englez John Donne, prin afirmaţia "nicio ţară nu este o insulă", Christine Lagarde mai face un apel pentru coordonarea politicilor economice la nivel global în concluzia discursului său, deşi recunoaşte că obiectivul este foarte greu de atins în practică.

Dar nu trebuie să ne îngrijorăm. Fondul este gata să ofere "o analiză clară a beneficiilor generate de colaborare" pentru toţi membrii săi. Oare Grecia a mai aşteptat sfârşitul discursului, înainte să se grăbească pentru a cere noi sfaturi?

"De asemenea, putem încuraja factorii decizionali să înţeleagă modul în care acţiunile lor se încadrează în agenda globală a politicilor economice", a mai precizat directorul executiv al FMI. Formularea este foarte interesantă şi parcă ar indica o ameninţare voalată pentru ţările care ar putea pune interesele propriilor cetăţeni pe primul loc.

O astfel de atitudine nu ar trebui, după toţi aceşti ani de criză, să-i surprindă pe cetăţeni. În fond, singurii beneficiari ai actualei situaţii, dar şi ai "soluţiilor" propuse, sunt doar cei care au contribuit decisiv la declanşarea crizei. Tot ei încearcă acum, cu vorbe despre aprinderea lumânării în camera întunecată a ieşirii din programele de relaxare monetară, să ne convingă de justeţea ignoranţei lor.

Mai ţineţi minte desenele animate clasice, în care personajele aprindeau chibritul în camere întunecate? Se pare că într-acolo doresc să se îndrepte autorităţile internaţionale, iar Fondul Monetar Internaţional este gata să ofere consiliere la tot pasul. Băncile centrale vor fi cele care vor aprinde chibritul.

Ce se va întâmpla cu cetăţenii, atât în ţările dezvoltate, în cele emergente, cât şi în cele care deja par că şi-au schimbat statutul în submergente? Pentru ei, Christine Lagarde ar fi trebuit să continue parafraza din John Donne: "Nu te întreba pentru cine bat clopotele, bat pentru tine".