Fără hartă şi conducători pe un teritoriu ostil

Incertitudinea care plana asupra economiei naţionale, după trecerea la aplicarea programului fantezist de guvernare, susţinut de majoritatea celor prezenţi la urne în decembrie 2016, nu a fost de ajuns. Mai era nevoie şi de o criză politică, pentru a demonstra, încă odată, că implicarea prea mare a statului în economie dăunează grav perspectivelor dezvoltării economice.

Se vor schimba lucrurile după trecerea moţiunii de cenzură şi instalarea unui nou guvern? Nici pe departe. Sunt aceiaşi politicieni care cred, în puţinele momente când nu sunt concentraţi exclusiv asupra propriului interes, că pot face planuri pentru dezvoltarea ţării.

Wolfgang Munchau scria recent în Financial Times că "politicienii şi investitorii trebuie să se adapteze în faţa unei epoci a incertitudinii radicale". Acest fenomen are implicaţii fundamentale pentru factorii decizionali deoarece "nu mai poţi fi sigur de nimic" şi, mai ales, "nu mai există certitudinea că tendinţele trecutului pot fi extrapolate în viitor".

La noi, cel puţin din punct de vedere al discursului public, factorii decizionali îşi expun cu "mândrie" ignoranţa şi dezinteresul pentru situaţia internaţională, unde aparenta stabilitate a pieţelor financiare ascunde dezechilibre fără precedent istoric.

Iar când aceste dezechilibre vor ieşi la lumină, vom constata, din nou, că economia noastră nu este pregătită.

Veţi spune că, dincolo de jocurile politice, avem în Banca Naţională a României un pilon de stabilitate, care ştie cum stau lucrurile şi poate acţiona pentru temperarea factorilor negativi.

Chiar aşa? Cum a făcut şi înainte de prăbuşirea economiei în 2009?

Într-un comunicat al Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară (CNSF), din februarie 2009, se arăta că "impactul crizei financiare globale asupra sistemului financiar românesc (inclusiv pe componentele sale) a fost relativ limitat", iar "autorităţile de supraveghere ale sectoarelor pieţei financiare au stabilit că vor întări evaluarea preventivă pentru a identifica cele mai adecvate pachete de măsuri în vederea diminuării potenţialelor efecte negative ale crizei globale asupra sistemului financiar românesc şi economiei naţionale".

După cum se precizează pe site-ul BNR, CNSF a fost înfiinţat în anul 2007 "în vederea alinierii României la cerinţele Uniunii Europene referitoare la managementul crizelor financiare".

Ce s-a întâmplat ulterior ştim cu toţii, la fel cum ştim că nimeni nu a răspuns, măcar cu funcţia, pentru gravele deficienţe manifestate în evaluarea şi prevenirea impactului crizei globale.

Acum, tot ca urmare a cerinţelor europene, avem Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM), iar rezultatul ultimei sale şedinţe a fost recomandarea către BNR pentru "monitorizarea îndatorării sectorului populaţiei, inclusiv din perspectiva analizării oportunităţii implementării unor instrumente macroprudenţiale care să asigure că nivelul de îndatorare este sustenabil".

Unul dintre instrumentele macroprudenţiale este amortizorul anticiclic de capital, care presupune aplicarea unei cerinţe suplimentare de capital instituţiilor financiare în funcţie de valoarea deviaţiei indicatorului Basel (credit/PIB) de la tendinţa sa pe termen lung.

"Evoluţiile înregistrate la nivel sectorial relevă începutul unei perioade de creştere peste pragul de alertă a creditării acordate sectorului populaţiei", se arată în ultimul raport asupra stabilităţii financiare publicat de BNR, iar datele băncii centrale arată că "vechimea" depăşirii pragului de alertă este de cinci trimestre. Cu toate acestea, amortizorul rămâne la zero, pentru că evoluţia de ansamblu a creditului neguvernamental nu a atins, însă, pragul de acţiune.

În aprilie 2017, soldul creditului acordat companiilor nefinanciare a fost cu 15,1% mai mic decât maximul înregistrat în septembrie 2012, de 121,75 miliarde de lei.

Creditul acordat gospodăriilor populaţiei a crescut, în acelaşi interval, cu 7,6%, până la 114,31 miliarde, în condiţiile în care soldul creditului pentru locuinţe a crescut cu 62,6%, pe fondul unei creşteri cu 1.716,6% a creditului pentru locuinţe în lei.

Ce ar fi fost fără Prima Casă? Soldul creditului acordat gospodăriilor populaţiei ar fi înregistrat o scădere de circa 6% între septembrie 2012 şi aprilie 2017, după cum arată un "experiment" în cadrul căruia am redus cu 50% valoarea creşterii lunare a creditului pentru locuinţe în lei începând din august 2013.

Ipoteza este, de fapt, optimistă, în condiţiile în care Prima Casă are o pondere mai mare în creditul pentru locuinţe, conform informaţiilor apărute în ultimii ani în presa financiară.

Este de prisos să mai amintim că, fără acest program de garanţii guvernamentale, indicatorii de performanţă şi stabilitate ai sectorului bancar ar fi arătat complet diferit.

Tot în ultimul raport asupra stabilităţii financiare de la BNR se arată că "evaluarea pentru perioada următoare a probabilităţii de nerambursare a portofoliului de credite acordate prin programul Prima Casă este dificil de realizat, având în vedere că aceste credite nu au parcurs încă un întreg ciclu economic (nu au experimentat o perioadă de recesiune economică)".

Oare nu este acesta un motiv suficient pentru mai multă prudenţă din partea autorităţii de supraveghere bancară?

Dar în ce context are loc creşterea susţinută a creditului acordat gospodăriilor? Dincolo de adâncirea dezechilibrelor macroeconomice externe (balanţa comercială şi contul curent), creditul acordat gospodăriilor, în special cel ipotecar în lei, creşte pe fondul unui "volum ridicat al creditelor restructurate", în condiţiile în care "cele mai multe credite restructurate sunt neperformante". Datele de la BNR arată că 75% dintre creditele restructurate erau neperformante în ianuarie 2017, adică aproape nimeni nu ştie precis ce se află în spatele portofoliilor de credite ale băncilor.

Una dintre explicaţiile băncii centrale porneşte de la "exuberanţa" creditării din perioada premergătoare crizei.

Un articol recent de la Zerohedge subliniază pericolul reprezentat de aşa-numitele "garanţii fantomă" pentru sistemul financiar din China. Termenul se referă atât la garanţiile ipotecate şi reipotecate pentru mai multe credite, dar şi la acordarea creditelor pe baza unor garanţii de calitate îndoielnică şi supraevaluate, conform unei analize Reuters de la sfârşitul lunii trecute.

Pentru cei care îşi mai amintesc de condiţiile în care se acordau creditele şi la noi în a doua jumătate a deceniului trecut, fenomenul este cât se poate de familiar. Dar au rămas "garanţiile fantomă" doar în istorie sau sunt prezente şi acum?

O ştire relativ recentă de pe site-ul economica.net arată că numărul executărilor silite pentru creditele Prima Casă a fost de 561 în luna mai 2017, corespunzătoare unei rate de default de 0,4%. Deosebit de îngrijorător este, însă, un alt aspect: din executarea garanţiilor, statul nu a recuperat nici a zecea parte.

Concluzia nu poate fi decât una singură: garanţiile din spatele creditelor ipotecare "aplaudate" atât de guvern cât şi de Banca Naţională sunt mai "fantomatice" decât lasă să se înţeleagă autorităţile.

Din acest motiv nimeni nu doreşte să se atingă de Prima Casă, în ciuda "calităţii" sale de program subprime, evident încă din momentul lansării sale.

Iar în aceste condiţii trebuie să ne aşteptăm la acţiuni preventive din partea CNSM sau BNR? Experienţa altor bănci centrale, cu o tradiţie mult mai îndelungată, ne arată că nu este cazul.

Într-un articol din Financial Times, în septembrie 2015, Stefan Ingves, guvernatorul Riksbank (Banca Suediei) şi preşedintele Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară din cadrul BIS (Bank for International Settlements), a avertizat că "instrumentele anticriză adoptate la nivel global sunt susceptibile să fie afectate de inacţiunea politică sau de conflictele între instituţiile de reglementare".

Ingves a mai precizat că "aşa-numitele politici macroprudenţiale au eşuat în Suedia, unde preţurile locuinţelor şi gradul de îndatorare al gospodăriilor au atins noi recorduri".

Asta a fost în 2015. Acum preţurile locuinţelor şi gradul de îndatorare sunt şi mai mari, iar Banca Suediei continuă să menţină dobânzile la minime istorice şi să aştepte măsuri macroprudenţiale, despre care ştie că sunt ineficiente, de la instituţia de supraveghere a pieţelor financiare.

Riksbank face, totuşi, ceva: lansează avertismente. În ultimul raport asupra stabilităţii financiare arată că "preţurile de pe piaţa imobiliară rezidenţială şi gradul de îndatorare al gospodăriilor reprezintă cele mai mari riscuri pentru stabilitatea financiară", în condiţiile în care "există vulnerabilităţi semnificative în sistemul bancar".

Dar cum este posibil aşa ceva, când rata medie de adecvare a capitalului depăşeşte 20%, cu mult peste cerinţele minime europene? Este posibil, pentru că expunerile bilanţiere sunt "ajustate" cu ponderi nerealiste de risc, care permit "ascunderea" adevăratei poziţii de capital a instituţiilor financiare.

Acesta este contextul intern şi internaţional care trebuie luat în considerare la elaborarea unor politici economice realiste, al căror principal atribut ar trebui să fie limitarea severă a implicării statului în economia naţională, deoarece "experienţa" nefericită a celor aproape trei decenii care au trecut de la înlăturarea lui Ceauşescu arată că factorul politic a fost cea mai mare piedică în calea dezvoltării noastre.

Dar unde să găsim astfel de patrioţi adevăraţi, care să creadă în capacitatea antreprenorială a cetăţenilor acestei ţări şi să le ridice obstacolele din calea explorării, fără hartă, şi a construirii drumurilor către dezvoltare în acest teritoriu ostil?