Faţa frumoasă a pieţei de artă

Luasem decizia să nu scriu nimic despre maxi-decepţia numită Art Safari. Deşi voi fi ca în reclama la nu ştiu ce dar care spune "noi seara nu mâncăm" cu gura plină şi întuneric afară, la cererea multora, pe bune!, am să sintetizez câteva observaţii. Nu am ascuns niciodată că sunt fan al acestor manifestări şi am fost fan Art Safari de la început, de la emoţionanta întâlnire de la Biblioteca Academiei Române, din 2014. Am rămas fan la fiecare ediţie care a marcat, din păcate, degradarea ideii şi a evenimentului. Aş fi rămas fan şi în acest an, chiar dacă nu mai avea nicio treabă cu piaţa de artă, numai că principiul original pe care l-a promovat de la început ca specificitate a ajuns o şuşă de nerecunoscut. Am citi şi eticheta, care spunea că ar fi vorba de un "pavilion", adică o expoziţie de artă hipermodernă, din aceea pe care nu o pricepe oricine. Numai că un "pavilion", care corespunde acestei definiţii, şi cu mult mai puţină emfază goală, funcţionează de ceva timp în Bucureşti. În schimb, pavilionul Art Safari tot cu Brâncuşi, Ciucurencu, Schweitzer-Cumpăna îşi atrage publicul.

Nici la nivel programatic nu este prea clar ce s-a dorit la Art Safari, organizatorii promit un muzeu temporar, în timp ce invitatul-vedetă, venit de la Paris, unde a cam uitat limba română, este împotriva muzeului. Cu siguranţă, cu astfel de manifestări, creşte atracţia muzeelor, oricum oamenii se duc din ce în ce mai mult la muzee. Pentru că plătesc mult mai puţin şi văd Brâncuşi adevăraţi şi minunaţi, nu departe, chiar faţă în faţă cu geamul "pavilionului" ce a blocat inutil parcarea de la Ateneu. Tot acolo, la Muzeul Naţional de Artă al României, îi văd, cu opere de excepţie, pe toţi cei reprezentaţi timid de tot şi în colecţia BCR, şi în extracţia de la Palatul Primăverii. Galerii, nu, muzee ca lumea, nu, până la urmă ce să vezi la ediţia din acest an a ceea ce a fost Art Safari? Lucrări de Mircea Cantor, veţi spune într-un glas! Sunt printre cei care i-au văzut "simezele" de la Paris, din păcate doar cele în care se agăţa de renumele lui Brâncuşi chiar la acel templu al artei sale care este Atelier Brancusi de la Centre Pompidou. Aici iau o pauză de râs: iniţial, materialele oficiale ale manifestării vorbeau de "Muzeul Pompidou", care nu există. La un moment dat, numele sculptorului din firma "Atelier Brancusi" de la Centre Pompidou a apărut completat cu diacritice făcute din ceva ce părea a fi gumă de mestecat. Vandalism, m-am mâhnit eu la adresa conaţionalilor mei care nu înţeleg altceva din viaţa şi opera de o viaţă în Franţa a marelui sculptor, Mais, non, monsieur, este o operă de artă autorizată, realizată de votre conational! Şi nici nu era totul, expoziţia inoportunată în Atelier Brancusi aduna fotografii fără calităţi estetice cu plăcuţe de străzi cu numele lui Brâncuşi şi alte folclorice inspiraţii din viaţa şi renumele genialului sculptor, un nou rapel ce se vrea umoristic la vremurile comuniste pe care străinii nu le înţeleg.

Un alt nume celebru, pe lângă colecţionarul Nicolae Ceauşescu, este Louis Vuitton, pe care îl recunoaştem chiar şi când organizatorii îl fac Luis. Însă, pe simeze şi în spiritul lor, îl găsim mai des pe Dior. Mircea Cantor pune vreo 40 de metri pătraţi de ii călcate cu marcaje de asfalt şi îl invocă pe Christian Dior. Maximul şi summumul de spirit este obţinut din jocul de cuvinte Dior-Bihor, dar nu se spune nimic de faptul că invitatul curator străin, căruia îi sunt amintite toate locurile de muncă şi de colaborare, a făcut şi o expoziţie Miss Dior, dedicată sorei lui Christian Dior. Care nu era Louis Vuitton, nici N. Ceauşescu şi nici BCR.

Ar fi multe de spus dar, riscând să fim mai deştepţi decât organizatorii, să încercăm să scăpăm de senzaţia că am asistat iar la o manifestare în care organizatorii se simt bine între ei şi sunt deranjaţi de public. Ca să scăpăm de gus-tul trist lăsat de cel care a fost Art Safari, să ne clătim zenul şi speranţele cu un eveniment adevărat din lumea pieţei de artă, mare şi luminos. Este vorba, desigur, de campania de primăvară de vânzări de milioane, organizată, la New York, de Christie's şi Sotheby's. Am avut, deja, de acolo, recordul pentru o lucrare de Brân-cuşi, de 71 de milioane de dolari. Dar câte alte minunăţii au apărut în licitaţii şi au fost scăldate în dolari, în milioane de dolari! Să rostim nişte nume, să invocăm ceva lucrări, să visăm cu ochii deschişi la nişte sume.

Prima seară de Impressionist & Modern Art, de la Sotheby's a adunat 318 milioane de dolari. Jumătate din sumă a fost adusă de o singură pictură, cea mai scumpă vândută vreodată de casa londoneză amintită. "Nu couche" de Amedeo Modigliani, cea mai mare pânză pictată vreodată de artist, realizată acum 101 ani, a fost vândută cu 157,2 milioane de dolari. Specific românesc este să tot amintim că Brâncuşi a lucrat, sau ar fi lucrat, în atelierul lui Rodin, dar nu suflăm o vorbă despre faptul că genialul, dar tragicul Modigliani a lucrat în atelierul Brâncuşi, ba chiar au cărat împreună piatră din catacombele Parisului, din care e făcută şi "Cuminţenia pământului". Cu numai 20 de milioane de dolari s-a dat un Monet care trimite acasă cohorte de pictori ce i-au urmat şi nu au făcut decât să îl imite. Refuz total să îmi stric extazul cu vreun cuvânt despre acest fabulos de frumos "Matinee sur Seine"!

Dacă tot nu am pierdut niciun episod din serialul despre Picasso, să vedem câteva lucrări adevărate, reale, în viu, ale genialului şi extrem de bine cotatului artist. "Le repos", ulei pe pânză din 1932, un somn în maniera lui profund originală, a fost adjudecat cu 37 de milioane de dolari, peste estimarea superioară, care era de 35 de milioane. O "Familie de arlechini" a fost vândută cu 11,5 milioane de dolari. Şi nici măcar nu este ulei pe pânză, cum îşi doreşte tot românul, ci guaşă pe o hârtie strict A4. Un alt cap Picasso, "Femme au chapeau assise, buste", unde femeia este aşezată, nu pălăria, şi este aşezată, deşi este bust, pentru că se vede spătarul din gratii al scaunului, a fost vândut cu 5,3 milioane de dolari. Tot cap-bust este şi un "mousquetaire", muşchetarul copilăriei noastre, oficializat, totuşi de un DOOM, vândut cu 4,744 milioane de dolari. Din vremurile figurative şi de inimă albastră ale lui Picasso dăinuieşte o scenă cu Pierrot şi dansatoare, semnată P. R. Picasso, cine a văzut primul episod ştie.

La New York, s-a vândut cu 3,375 de milioane de dolari. Şi un desen, un simplu desen în creion, făcut tare şi apăsat, un cap de expresie Picasso, a fost vândut cu aproape 2 milioane de dolari.

Se pare că participanţii la licitaţie au avut la ei doar bancnote de un milion de dolari, cam cât era evaluat Brâncuşi-ul de la Art Safari, pentru că lucrările de Picasso cu preţuri sub un milion nu s-au vândut.

A mai existat o licitaţie Impressionist & Modern Art, a doua zi, pe lumină, la preţuri mult mai mici, pentru care cele 675 de mii de euro cu care s-a vândut "Grande vase aux femmes nues", adică exact un vas ceramic, pictat de Picasso, cu femei goale, este un preţ mare.