Fondurile europene nu sunt bani gratis şi reprezintă un pericol pentru stabilitatea financiară

Un fost ministru de finanţe şi fost ministru al fondurilor europene, Eugen Teodorovici, a declarat, în cadrul conferinţei organizate recent de ziarul BURSA, că "România poate să atragă, în maxim trei ani, 23 miliarde euro fonduri europene".

Dar este oare acesta un obiectiv dezirabil, când ştim cum se "investesc" banii publici în România? După cum se observă, atât la noi, cât şi în alte ţări europene, fondurile structurale continuă să reprezinte o promisiune a dezvoltării şi convergenţei.

"O mai bună absorbţie şi eficienţă în gestionarea fondurilor europene ne pot oferi un sprijin important în îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare a ţării noastre în sectoare cruciale, precum cel al infrastructurii", a declarat, cu câteva zile înainte, şi preşedintele Klaus Iohannis.

Cât de realistă este, însă, această speranţă, chiar dacă "distribuitorii" fondurilor europene ar fi de o moralitate şi expertiză fără cusur şi nu doar nişte incompetenţi numiţi politic, interesaţi doar în alocarea lor "dedicată"?

Prin promovarea fondurilor europene, preşedintele cât şi celelalte autorităţi ale statului par să nu cunoască adevăratele mecanisme ale dezvoltării economice. Este adevărat că acestea pot fi un element pozitiv, dar numai în condiţiile în care întreaga clasă politică de la noi, până la nivelul ultimului consilier dintr-o primărie care nu mai are bani pentru utilităţi, ar pleca la cules de căpşuni pe alte meleaguri şi ar fi înlocuită de îngeri. Dar şi îngerii ar trebui să calculeze precis eficienţa investiţiilor în raport cu datoriile acumulate.

Determinarea eficienţei fondurilor europene nu se poate rezuma la sentimentul înălţător dat de tăierea panglicii unei noi autostrăzi. Mai trebuie luate în considerare şi costurile de întreţinere generate de un lucru de mântuială, iar aici este vorba doar despre aşa-numitele "investiţii".

În ceea ce priveşte creşterea calităţii vieţii şi dezvoltarea generate de construirea unor fântâni arteziene sau locuri de promenadă la sate, "accesarea" fondurilor europene nu reprezintă o oportunitate ci, nici mai mult nici mai puţin, o subminare a economiei naţionale.

Reprezentanţi ai băncilor prezenţi la conferinţă s-au declarat gata să participe la cofinanţarea proiectelor care atrag fonduri europene. Tocmai aici este problema.

Din păcate, niciunul dintre cei prezenţi nu a abordat subiectul datoriilor asociate atragerii acestor fonduri, deşi "viaţa" acestora depăşeşte, de multe ori, durata de utilizare fără reparaţii a "investiţiilor", inclusiv a celor din infrastructură.

Exemplele în acest sens sunt numeroase şi se regăsesc din Polonia şi Ungaria până în Spania.

Un studiu din noiembrie 2016, "Datoria administraţiilor locale şi fondurile europene în statele membre din Est", publicat pe site-ul MAXCAP, un consorţiu de universităţi şi organizaţii europene dedicat "maximizării capacităţii de integrare a Uniunii Europene", ajunge la concluzii îngrijorătoare.

Pe baza datelor din Ungaria şi Polonia, autorii au constatat că "nivelul datoriei administraţiilor locale este corelat pozitiv cu performanţa atragerii fondurilor europene", iar aceasta poate conduce la "subminarea finanţelor locale, creşterea vulnerabilităţii financiare şi creşterea dependenţei faţă de administraţia centrală", în condiţiile în care "ambiţia politicii de coeziune a UE o reprezintă tocmai reducerea dependenţei administraţiilor locale de administraţia centrală a statului".

În concluzia studiului se mai arată că "deteriorarea situaţiei financiare a administraţiilor locale din Estul Europei poate fi atribuită parţial fondurilor europene", pe fondul "poverii financiare impuse de cerinţele de cofinanţare". Deoarece administraţiile locale au dificultăţi în a găsi fondurile necesare asigurării serviciilor publice, "sursele financiare pentru proiectele de dezvoltare trebuie căutate pe pieţele de capital, iar astfel cresc datoriile".

Pe site-ul oficial polonez dedicat fondurilor europene se arată că "Polonia este cel mai mare beneficiar al asistenţei Uniunii", în condiţiile în care UE a alocat ţării 82,5 miliarde de euro pentru exerciţiul financiar 2014 - 2020.

Fondurile vor fi alocate investiţiilor în infrastructură, creşterii competitivităţii, îmbunătăţirii coeziunii sociale şi teritoriale, precum şi îmbunătăţirii eficienţei administraţiei.

Destinaţii similare au avut şi fondurile alocate în perioada 2007 - 2013, însă eficienţa acestora se află sub un mare semn de întrebare, în condiţiile în care datoria publică a crescut mult mai rapid decât Produsul Intern Brut (vezi graficul 1).

În 2013, raportul dintre datoria publică şi Produsul Intern Brut a depăşit pragul de 55%, care obliga guvernul la o reducere a cheltuielilor, astfel încât bugetul să fie echilibrat pentru a nu se ajunge la limita constituţională a datoriei publice, de 60% din PIB.

Guvernul condus de Donald Tusk a "rezolvat" problema datoriei publice prin naţionalizarea parţială a Pilonului II de pensii, la sfârşitul anului 2013. Peste 100 de miliarde de zloţi au fost astfel "şterse" din datoria publică în T1 2014, iar Donald Tusk, în loc să fie "condamnat" de UE pentru încălcarea proprietăţii private, a fost promovat în postul de preşedinte al Consiliului Europei.

Fără schimbarea fundamentală a condiţiilor care au permis creşterea accelerată a datoriei publice, aceasta a revenit la nivelul din 2013 după doi ani, iar la sfârşitul primei jumătăţi a anului curent a ajuns la 1,016 trilioane de zloţi (vezi graficul 2). Datele oficiale arată că raportul dintre datoria publică şi PIB a fost de 54,4% în 2016, faţă de 50,2% în 2014 şi 51,1% în 2015.

La celălalt capăt al continentului, modul de utilizare a fondurilor structurale reprezintă o sursă a tensiunilor dintre Madrid şi Bruxelles încă de la începutul deceniului actual.

Organizaţia neguvernamentală Open Europe a scris, în 2012, că "deşi anumite regiuni au beneficiat de subvenţiile europene pentru o perioadă limitată, alocarea acestora a fost, în general, deficitară". Mai mult, "în condiţiile în care Spania trebuia să rezolve problema unei economii supraîncălzite şi a unei bule imobiliare, fondurile structurale şi de coeziune au fost direcţionate către proiecte de infrastructură, deşi creditul privat era deja abundent".

Aşa s-au făcut aeroporturi care nu au văzut niciodată avioane comerciale sau autostrăzi şi căi ferate de mare viteză supradimensionate.

Alte "investiţii" au fost făcute pentru construirea unor uzine de desalinizare a apei, program pe care ministrul de atunci al agriculturii l-a caracterizat, în faţa Parlamentului, ca "un eşec spectaculos". Pe lângă faptul că nu s-au construit toate uzinele incluse în program, cele finalizate funcţionau doar la 16% din capacitate.

"Spania are nevoie de multe lucruri, însă mai multe drumuri şi uzinele de desalinizare nefuncţionale nu se află printre ele", a fost concluzia studiului de la Open Europe, care mai spune că "alocarea fondurilor europene are nevoie de o restructurare radicală". Încă mai aşteptăm minunea "restructurării radicale".

Presa de la noi a prezentat numeroase cazuri de utilizare "aiuritoare" a fondurilor europene în ultimii ani, iar structura actuală de "absorbţie" a acestora nu va conduce decât la creşterea puternică a datoriei publice.

Calea ţării noastre către dezvoltare nu este "pavată" cu fonduri europene.