Formele ascunse ale modelelor şi atracţia lor fatală

Susţinătorii planificării centralizate, chiar şi în economiile aşa-numite de piaţă, cum este a noastră sau cum sunt cele din Vestul Europei, promit creşterea bunăstării susţinând în faţa cetăţenilor că, dacă se vor urmări anumite politici, totul este doar o chestiune de timp, pentru că "aşa arată modelele".

Care modele? Cele macroeconomice, bineînţeles. O corelaţie mai puţin ortodoxă arată că starea economiei este corelată cu lungimea fustelor: cu cât acestea acoperă mai puţin, cu atât economia merge mai bine. În condiţiile în care o corelaţie este, de multe ori, confundată cu relaţia de cauzalitate, oare nu ar fi posibil ca un decret guvernamental sau o ordonanţă de urgenţă să facă obligatorie purtarea fustelor scurte, astfel încât să fie asigurată creşterea economică?

O astfel de propunere, foarte serioasă de altfel, s-ar afla, cel puţin din punct de vedere al realismului, pe o poziţie similară cu afirmaţia recentă a ministrului de finanţe Viorel Ştefan. După publicarea ultimei prognoze de creştere a economiei noastre de către Comisia Europeană (n.a 4,4% creştere a PIB-ului real în 2017 şi 3,7% în 2018), jurnaliştii au dorit să ştie cum se "împacă" aceasta cu prognoza extrem de optimistă a Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP).

Ministrul de finanţe a afirmat că o creştere de 5,2%, pe baza căreia a fost construit bugetul, se poate realiza deoarece "aşa arată modelul matematic" de la CNP. Din păcate, mi-a scăpat explicaţia care să clarifice cum a fost posibil ca acelaşi model să arate o creştere semnificativ mai redusă la sfârşitul anului trecut.

Inclusiv prognoza de la BNR, care este confidenţială şi nu are relevanţă pentru construcţia bugetară, conform declaraţiilor guvernatorului Mugur Isărescu, arată o creştere între 4% şi 5%. Dar oare construcţia bugetară are relevanţă pentru prognozele BNR? Nu ştim, pentru că şi modelul Băncii Naţionale este tot confidenţial, deoarece "tenul" său trebuie să fie, probabil, prea sensibil pentru a fi expus razelor soarelui şi analizei economiştilor independenţi.

De asemenea, nu am găsit explicaţii oficiale pentru divergenţa masivă între prognoză şi realitatea economică de la sfârşitul deceniului trecut, când autorităţile, inclusiv, Banca Naţională, "promiteau" un avans neîntrerupt al economiei pentru cel puţin 10 ani.

Care a fost realitatea? Ei bine, datoria publică a crescut cu 120,8% din 2009 până în noiembrie 2016, în timp ce Produsul Intern Brut a avansat, în termeni nominali, cu 48,6% (vezi graficul din pagina 1).

Fenomenul a avut loc pe fondul unei tendinţe constante de scădere a dobânzilor în acest interval, care au ajuns anul trecut la minime istorice. Pare sustenabilă o astfel de evoluţie, mai ales când singurul "motor" de creştere este consumul, în condiţiile unei politici monetare ultrarelaxate, care a subminat sistematic formarea capitalului autohton? În spatele divergenţei se află dezechilibre majore, pe care modelele de origine keynesiană nu le pot include, mai ales când este ignorat un subsistem fundamental, cel financiar, şi modul în care sunt creaţi banii în economie.

În cartea "Modele econometrice" (n.a. Editura ASE, 2001), se arată că "specificarea unui model se face pe baza teoriei economice a fenomenului observat şi constă în precizarea variabilei endogene şi a variabilei exogene", iar "identificarea modelului constă în alegerea unei funcţii (sau a unui grup de funcţii) matematice, cu ajutorul căreia se urmăreşte descrierea (aproximarea) valorilor variabilei endogene numai în funcţie de variaţia variabilei exogene".

Ce scria profesorul american Paul Romer, înainte de a fi numit economist-şef al Băncii Mondiale, în articolul "The Trouble With Macroeconomics"? Că "macroeconomia a regresat de mai bine de trei decade", deoarece "problema identificării parametrilor din modele nu este mai credibilă decât la începutul anilor "70, dar nu este atacată foarte mult pentru că este mult mai opacă".

Profesorul Romer consideră că regresul macroeconomiei, ramură a ştiinţei economice omniprezentă în cadrul decizional al băncilor centrale şi guvernelor, se datorează faptului că "modelele atribuie fluctuaţia variabilelor agregate (n.a. cum este PIB-ul) unor forţe cauzale imaginare, care nu sunt influenţate de acţiunile agenţilor economici individuali".

În ceea ce priveşte apropierea de realitate a modelelor, concluzia lui Romer nu lasă loc de interpretări: "modelele macro folosesc acum ipoteze de identificare incredibile, pentru a ajunge la concluzii năucitoare".

Un alt profesor reputat, Olivier Blanchard, fost economist-şef la FMI, pune sub un mare semn de întrebare viitorul unei categorii de modele macroeconomice utilizate mai ales de băncile centrale. "Există numeroase motive pentru care modelele DSGE (n.a. Dynamic Stochastic General Equilibrium) nu ar trebui să ne placă", scrie Blanchard în articolul "Do DSGE Models Have a Future?", în condiţiile în care acestea se bazează "nu doar pe ipoteze simplificatoare, necesare în oricare model, ci pe ipoteze aflate într-o profundă contradicţie cu ceea ce ştim despre consumatori şi firme".

Şi Paul Romer consideră că modelele DSGE sunt inutile, din cauza numeroaselor ipoteze nerealiste, singurul lor scop fiind "demonstrarea relevanţei politici monetare".

Este greu de crezut că CNP şi BNR au modele care nu prezintă toate "calităţile" subliniate de Paul Romer şi Olivier Blanchard şi sunt robuste când sunt supuse testului realităţii.

De ce? Pentru că nu par să reziste nici testului transparenţei. Sau aceste modele sunt de calibrul modelelor psihoistorice ale lui Hari Seldon, matematicianul care a prognozat căderea Imperiului Galactic în "Fundaţia" lui Isaac Asimov, şi funcţionează doar dacă "iniţiaţii" le folosesc asupra maselor ignorante, astfel încât "turma" să fie condusă către păşuni mai verzi?

Pentru ca ironia amară să fie completă, este de ajuns să constatăm că şi pe alte meleaguri, în Statele Unite sau în zona euro, confuzia este la fel de mare.

Mario Draghi, preşedintele BCE, a declarat, de mai multe ori în ultimii ani, că dobânda de politică monetară trebuie menţinută la zero din cauza incertitudinilor de pe pieţe, însă pieţele forţează creşterea dobânzilor.

Janet Yellen, preşedintele Federal Reserve, a avut o opinie similară până la alegerile din toamna anului trecut. La doar câteva luni distanţă, opinia doamnei Yellen s-a schimbat radical. În faţa Comisiei Bancare din Senatul american, preşedintele Fed-ului a prezent raportul privind politica monetară şi a declarat că "economia SUA şi politica fiscală au în faţă o traiectorie incertă", pe fondul instalării administraţiei Trump la Casa Albă, după cum scrie Financial Times. În aceste condiţii, "nu este înţelept să creştem dobânzile prea încet", a declarat Yellen.

Dar nu era incertitudinea un motiv pentru menţinerea dobânzilor la un nivel foarte scăzut sau creşterea acestora cu paşi mici? Acestea sunt recomandările "modelului" sau banca centrală a Statelor Unite a decis, pur şi simplu, că datoria faţă de ţară îi cere să se implice în politică?

În ceea ce priveşte bugetul nostru, preşedintele Klaus Iohannis l-a invitat pe premier şi pe ministrul de finanţe la o discuţie finală înainte de promulgarea Legii bugetului. Preşedintele consideră că "bugetul este problematic şi riscant", însă nu ştim dacă li s-a cerut oficialilor guvernamentali să prezinte şi "formele ascunse" ale modelului de la CNP, care să justifice optimismul şi promisiunile electorale.

Dar oare mai contează? Când a răspuns vreodată un guvern pentru depăşirea ţintelor de deficit, adică pentru încălcarea unei legi aprobate în Parlament?

Profesorul american Nassim Nicholas Taleb spune că "nu vei reuşi niciodată să convingi cu adevărat pe cineva că greşeşte, numai realitatea poate acest lucru". Iar realitatea este gata să "colaboreze" pentru demontarea sistematică a speranţelor alegătorilor.