Fuga din Egipt

Pentru a explica succesul neaşteptat al "primăverii arabe" care a înlăturat deja doi lideri autoritari în doar o lună - mai întâi în Tunisia, mai apoi în Egipt -, unii comentatori recurg deja la teoria conspiraţiei. După ce explicaţiile reducţionist-psihologiste - care pun accentul pe stările psihologice, de tipul "setei de libertate" sau "sărbătoririi libertăţii la Cairo", au fost epuizate, a venit, destul de repede, rândul conspiraţiei. Şi, ca de obicei, teoria conspiraţiei vine să explice ceea ce nu poate fi explicat simplu. Cum, într-o lume dominată de neoconservatorism, dictatura este percepută ca un mod de guvernare simplu şi eficace, iar "revoluţia" ca o manifestare politică complexă, elaborată şi inaccesibilă mulţimilor, cum popoarele sunt privite ca simple mase de manevră, iar democraţia este considerată un simplu regim politic între altele, şi nu o stare de spirit socială, teoria conspiraţiei poate oferi un fel de explicaţie care să satisfacă curiozitatea celor ce vor să înţeleagă ceva din ce se întâmplă. Dar nu adevărul! Însă, cine are nevoie de adevăr?

Însă, dincolo de stereotipurile la modă, Barack Obama a sesizat, chiar la începutul discursului său de după "fuga din Egipt" esenţialul: "Oamenii din Egipt, au vorbit, vocea lor s-a auzit, iar Egiptul nu va mai fi niciodată la fel". Deşi nu este exclus ca unele forţe obscure să fi fost prezente şi în Tunisia sau Egipt, acestea nu puteau mobiliza sute de mii de oameni dacă nu ar fi existat o nemulţumire imensă. Ori, tinerii tunisieni sau egipteni, ca şi cei yemeniţi, algerieni sau marocani care se pregătesc să repete experienţa, cum viitorul lor era nesigur, nu aveau prea mult de pierdut! Cei care au fost actorii din stradă ai schimbărilor aveau toate motivele să provoace căderea dictaturilor din ţările lor. Fără o ideologie clară nu aveau cum să reuşească altceva decât un succes parţial, căci personalizarea răului în imaginea liderului autoritarist a dat un respiro regimurilor să se replieze.

Dictaturile militare din Africa de Nord, în diferitele lor forme şi manifestări, au fost instalate imediat după căderea colonialismului. Rămase dependente de modelul fondator, conservatoare şi tradiţionaliste, din ce în ce mai oligarhizate odată cu trecerea timpului, dictaturile din ţările arabe nu au reuşit să ţină pasul cu schimbările din lume. Ordinea lor era din ce în ce mai puţin compatibilă cu lumea contemporană, dar liderii occidentali, orbiţi de pericolul islamizării lumii arabe, erau prea puţin pregătiţi să vadă toate acestea. Impactul noilor tehnologii asupra spaţiului politic arab a jucat un rol important în schimbarea regimurilor politice autoritare. Tinerii conectaţi la internet şi deschişi către lumea largă aveau alte aşteptări sociale şi politice decât să trăiască sub eternele "dinastii republicane". Ori, dinastiile republicane erau semnul cel mai clar al anchilozării politice a statelor arabe. Acum, când nici Gamal Mubarak, fiul fostului preşedinte egiptean, nici Ahmed Ali Saleh, fiul preşedintelui din Yemen, nu vor mai succeda la conducere părinţilor lor, deja modelul politic nu mai poate fi acelaşi. Şi dacă nu internetul, facebook-ul sau twitter-ul au făcut primăvara arabă, au facilitat-o şi i-au dat primul impuls. Mai departe va fi nevoie de construcţie politică coerentă, şi pentru aceasta noile tehnologii nu mai sunt suficiente.

În Egipt sau Tunisia urmează o perioadă de tranziţie imprevizibilă. Căci, spre deosebire de totalitarism, autoritarismul nu se prăbuşeşte, ci trece printr-o fază de liberalizare a regimului care poate lua forme diverse. Nici la Tunis, nici la Cairo nu au avut loc schimbări revoluţionare, iar schimbarea liderilor autoritari reprezintă doar începutul unui proces de liberalizare imprevizibil. Acesta poate merge spre o formă de democraţie compatibilă cu modelul occidental sau spre un totalitarism islamist care va încerca să închidă, după model iranian, şi mai mult societăţile arabe.