GHEORGHE PIPEREA: "BNR a pregătit terenul pentru conversia în lei a creditelor"

Întrucât m-a întrebat, pe un site de socializare, unul dintre debitorii în contractele de credit în CHF, am analizat înţelesul şi "bătaia" unui regulament al BNR (nr. 2/2015, intrat în vigoare în 9 martie) care are un singur articol.

La prima vedere nu e nimic spectaculos.

Dar la o analiză atentă, vedem că:

(i) acest regulament modifică un altul un pic mai vechi, mai precis Regulamentul BNR nr.17/2012, în vigoare din decembrie 2012;

(ii) acest regulament exceptează de la aplicabilitatea cap. III din Regulamentul nr.17/2012 două categorii de operaţiuni bancare cu persoanele fizice, mai precis restructurarea creditelor acordate persoanelor fizice cu aplicarea unor facilităţi fiscale (e ţintită, evident, aşa-numita "electorată") şi conversia în lei a creditelor în valută (sunt ţintite, evident, creditele în CHF şi, mai nou, creditele în USD, această monedă având propria "explozie", consecutive unei alte măsuri administrative, de data aceasta de la BCE - mă refer la programul de printare de euro pentru cumpărarea de obligaţiuni bancare şi obligaţiuni de stat, denumită quantitative easing).

Ce înseamnă această exceptare?

În principiu, faptul că băncile, pentru a opera aceste restructurări şi conversii în lei, nu mai trebuie să parcurgă procedura aprobării prealabile a unor norme interne şi nici nu mai trebuie să ţină cont de restricţiile relative la garanţii şi, respectiv, la gradul de îndatorare maxim a consumatorului.

O primă deducţie este că BNR a pregătit terenul (cam mult le-a luat, totuşi), pentru conversia în lei şi pentru restructurarea creditelor cu aplicarea de facilităţi fiscale. Nu ştiu cât timp mai au la dispoziţie băncile cu astfel de probleme şi expuneri, întrucât, după explozia din 15 ianuarie 2015 a cursului CHF/leu au trecut mai mult de două luni, iar măsurile aşa-zis protective pentru client luate de aceste bănci au cam ajuns la "maturitate" (de altfel, cele mai multe astfel de măsuri au fost doar anunţate public, nu şi puse în practică efectiv şi, în plus, au fost preconizate a dura doar 3 luni; deci cam în jurul Paştelui ortodox s-ar cam epuiza această "clemenţă" a băncilor creditoare).

Interesant este, însă, pasul următor - analiza în detaliu a Regulamentului BNR nr.17/2012.

Conform art. 7 alin.2 din acest regulament din 2012, creditorii trebuie să informeze "persoanele neacoperite în mod natural la riscul valutar" (probabil că regulamentul se referă la cei care nu obţin venituri în moneda în care se împrumută - n.n.), care solicită acordarea unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute despre impactul unei eventuale deprecieri severe a monedei naţionale asupra nivelului obligaţiilor lor periodice.

A se observa că se vorbeşte atât de creditele în valută, cât şi de creditele indexate la cursul unei valute.

De aici concluzia că, în opinia oficială a BNR, unele credite nu sunt acordate în valută, ci doar indexate la cursul unei valute. În acest gen de contracte se poate vorbi, la modul serios, de asigurarea contra riscului valutar. În cazul creditelor în valută nu mai vorbim de risc valută, ci de risc speculativ - consumatorul este pus să fie parte într-un contract pe termen lung şi foarte lung, în care banca speculează pe cursul de schimb, ceea ce este un soi special, sofisticat, de poker financiar. Ca să nu mai vorbim că în cazul creditelor în franci elveţieni numai cu numele s-au împrumutat în franci, căci în realitate consumatorului i s-a pus la dispoziţie, sau vânzătorului casei i s-a plătit, suma echivalentă în lei sau euro, niciodată franci. De aceea, susţineam acum un an - şi susţin şi acum, deşi sunt în opoziţie cu establishment-ul bancar - că în România ar trebui să fie considerată aplicabilă cauza Kasler contra OTP Ungaria, mai abitir decât în Ungaria.

Pe de altă parte, a se observa că se vorbeşte de depreciere severă a monedei naţionale. Nu mai vorbim, deci, de riscuri valutare obişnuite, ci de risc de ruină a debitorului.

În orice caz, deşi Regulamentul nr.17/2012 ar trebui să aibă efect pentru viitor, la cunoştinţa mea, el a fost pus în practică de băncile expuse pe credite în CHF şi, respectiv, pe litigii cu consumatorii chiar şi (sau, mai bine zis, mai ales) contractelor de credit în valută aflate în derulare la data emiterii Regulamentului. Dar acest lucru s-a făcut doar la începtul anului 2014, după ce se lansase deja idea litigiilor pentru conversia în lei şi îngheţarea cursului leului faţă de franc la nivelul celui din data încheirii contractului.

Mai rezultă că, în urmarea Recomandării Comitetului European de Risc Sistemic (CERS) din 2011, BNR a pus pe hârtie aceste obligaţii, dar a făcut-o discret şi post-factum, într-o măsură mai degrabă formală. Nu am auzit de nicio luare de poziţie sau de nicio sancţiune pentru neaplicarea imediată a acestui regulament. Nu am văzut decât o susţinută campanie a BNR de apărare a acelor bănci care erau expuse pe credite în CHF şi litigii cu consumatorii. În parte la vedere, în parte insidios, dar cu intenţia clară de descurajare a proceselor colective.

Din art. 7 alin. 2 din Regulamentul nr.17/2012 rezultă că, în cazul creditelor care nu au dobândă fixă, creditorii trebuie să prezinte consumatorilor nu numai potenţialul impact al deprecierii severe a monedei naţionale, ci şi nivelul la care respectivele obligaţii de plată periodice ar putea ajunge, ca urmare a unei eventuale deprecieri severe a monedei naţionale, asociate cu majorarea dobânzilor. Aşadar, în DAE (dobânda anuală efectivă, costul total al creditului pentru consumator) trebuie inclus şi volumul/cantitatea de monedă naţională plătibilă de către consumator ca urmare a deprecierii severe a acesteia, asociată cu majorarea dobânzilor. Precizez că, la cunoştinţa mea, nu există un astfel de DAE în contracte, nici în graficele de rambursare şi nici în extrasele de cont sau alte acte emanate de bancă şi destinate consumatorilor. Dimpotrivă, consumatorul plăteşte, fără să ştie din timp, un volum de monedă naţională egal cu cursul de schimb la zi înmulţit cu rata lunară, preluând, în acest fel, fără să ştie şi fără să fi intenţionat vreodată, întregul risc al "deprecierii severe" a monedei naţionale. În plus, consumatorul plăteşte şi o dobândă majorată ca urmare a intervenţiei riscului valutar/speculativ, în aşa fel încât ruina în care se afundă lună de lună să fie completă. De precizat că, în cazul în care DAE nu este complet şi precis, Dreptul Uniunii Europene consideră clauza relativă la DAE pur şi simplu falsă şi, în consecinţă, nulă absolut. O astfel de clauză este considerată inexistentă în contract. Conform dreptului civil român, în aceste cazuri, dobânda practicată, cu titlu de normă supletivă, este dodânda de referinţă a băncii centrale, minus 20%. Iar această dobândă este aplicabilă sumei iniţiale, la o valoare îngheţată la cursul din data acordării creditului.

Cel mai interesant este să vezi în acte normative redactate de BNR că se vorbeşte de şocul valutar. Astfel, conform art. 8 din regulament, informarea prevăzută la art. 7 trebuie făcută în mod particularizat şi într-o asemenea manieră încât să facă posibilă compararea nivelului obligaţiei de plată periodice, aferentă finanţării solicitate determinat, cu luarea în considerare a cursului valutar şi a ratei dobânzii de la data realizării informării (prealabilă încheierii contractului, n.n.), cu nivelul obligaţiei de plată periodice ajustat cu şocul pe cursul de schimb şi cu şocul pe rata dobînzii. Precizez că, aşa cum rezultă din art. 12 alin. 2 lit. (a) din acelaşi regulament, şocul pe cursul de schimb este orice variaţie a cursului care depăşeşte 35,5% la euro, 40,9% la dolar şi 52,6% la CHF. Dacă însăşi autoritatea de control şi supraveghere a sistemului bancar consideră că orice variaţie a cursului leu/CHF mai mare de 52,5% este şoc valutar, va las pe dvs. să deduceţi cum poate fi calificată o variaţie a cursului CHF/leu de la 1,8 lei/chf (în 2007) la 4,2 lei/chf (în martie 2015), adică mai mult decât 125%. Hiper-şoc, dezastru, cataclism? Precizez că atunci când vorbim de şoc, hiper-şoc, dezastru etc. ne referim la consumator, întrucât băncile nu au suferit niciun şoc. Nu doar că le-a apărat BNR, dar ele şi-au acoperit eventualele pierderi din dobânzile variabile care conţin asigurări de risc de faliment (CDS), costuri cu lichiditatea şi costuri de rezervă minimă obligatorie, precum şi din comisioane de risc sau comisioane cu alte denumiri şi din alte costuri mai mult sau mai puţin ascunse aplicabile clienţilor, plus garanţii materiale şi personale. Mai precizez că idea de şoc valutar cuprinde şi creditele în euro. Aviz celor cu credite în euro şi aviz deştepţilor care au descoperit roata, spunînd că prostia se plăteşte.

În fine, art. 9 alin. 3 din Regulament obligă creditorii să informeze consumatorii în legătură cu cele de mai sus pe suport durabil, accesibil consumatorilor pentru consultare pe viitor, pe o perioadă de timp adecvată scopului informaţiilor şi care permite reproducerea fidelă a informaţiilor stocate, totul pentru ca orice consummator, inclusiv cel cu grad mai mult decât mediu de informare, să ştie la ce să se aştepte în viitor şi să poată, la nevoie, să ceară conversia. Cel puţin până în februarie anul trecut şi cel puţin la cunoştinţa mea, aşa ceva nu a fost furnizat nicicând de bănci consumatorilor. Dimpotrivă, din când în când, consumatorilor li se trimiteau grafice de rambursare modificate fundamental faţă de momentul iniţial, al informării prealabile semnării contractului.

Şi, cu toate acestea, aceleaşi bănci nu au avut şi nu au nicio vină în cauzarea acestei ruine a consumatorului (care, curând, va deveni şi ruina acelor bănci "inocente"). Cel puţin până acum, Justiţia română independentă aşa a considerat. Că doar de aceea este independentă.

Ca fapt divers, a se observa că la art. 16 din regulament se arată că niciun credit de consum în valută nu se poate acorda fără o garanţie care să acopere cel puţin 133% din valoarea creditului. În mod evident, acest plafon este de mult timp o legendă, întrucât, în prezent, garanţiile luate pentru creditele din 2007 mai acoperă, cu greu, 40% din valoare.

La fel, cu titlu de fapt divers, niciun credit de consum nu poate fi acordat pe mai mult de 5 ani (art. 17). Creditele de consum cu destinaţie imobiliară pot fi acordate şi pe mai mult de 5 ani, cu condiţia ca ele să fie în lei şi împrumutatul să acopere din fonduri proprii cel puţin 40% din valoarea imobilului. Iar un credit pentru investiţii imobiliare acordat unei persoane neacoperite în mod natural la riscul valutar nu poate depăşi 75% din valoarea garanţiei la creditele în euro şi 60% din valoarea garanţiei la creditele în alte valute (dolari, euro, yeni). Dacă valoarea garanţiei este de 100 de lei, atunci nimeni nu ar trebui să se împrumute, în euro, mai mult de 75 de lei sau, în CHF/USD, mai mult de 60 de lei. Destul de clar şi de bun simţ (bancar), nu?

Desigur că putem să ne întrebăm câte dintre băncile cu expuneri pe litigii relative la credite în franci elveţieni au ţinut cont de aceste restricţii de bun simţ bancar. Evident, e o întrebare retorică sau, mai precis, e o întrebare cu răspuns automat - niciuna. Un astfel de set de reguli de bun simţ bancar există în Austria încă din 2008. În România apare la 4 ani distanţă, când nimic nu se mai putea face. Şi, iată, noi reuşim să vorbim despre ele la 7 ani distanţă. Mă rog, mai bine mai târziu decât niciodată, dar cum rămâne cu cei ruinaţi deja, cu familiile lor, cu locuinţele lor?