Ghid practic pentru utilizarea reciclată a cetăţeanului mai mult sau mai puţin turmentat

Cu toţii suntem de acord: nici politicienii nu le pot şti pe toate, cît or fi ei de politicieni! Iaca, bunăoară, cetăţeanul. Ăla cu votul. La ce e bun, neică, "obiectul" acesta de care, vrem nu vrem, ne împiedicăm, tot la fiecare patru ani o dată? Unde mai pui că mulţi dintre ei sunt destul de uzaţi, reciclaţi, au mai fost la vot şi acum patru, opt sau chiar doisprezece, şasesprezece ani? Iar, acum, să nu începeţi să-mi ţineţi lecţia aceea cu omul-votul, cetăţeanul şi poporul care hotărăsc, cine, ce şi cum, că nu se face, între noi, oameni cu oarece pretenţii de seriozitate! Păi, după două decenii şi jumătate de democraţie "a la meternicu", pentru băieţii din "cooperativă", maşinăria nu mai are nici un secret, în materie de cum se produc, cum se repartizează, cum se răspîndesc, se adună, se scad, se înmulţesc, se centralizează şi se declară voturile pe circuitul, luuu...ung, de la urnă, pînă la raportul comisiei electorale centrale. Iar, de cînd cu tehnica asta electronică, (merge votul pe sîrmă, stimabile, ce crezi?) totul a devenit joacă de copii, de vreme ce ai pe mînă şi sîrma şi pe cei care, dacă e nevoie şi ordin de zi pe unitate, numără voturi, pînă iese ce trebuie, după algoritmul de numărat steaguri, marca "Pristanda".

În ciuda aparenţelor, necesitatea instituţiei numită "Cetăţean", în pseudo-democraţiile de periferie, cum este şi cea din România, nu este deloc mai puţin imperioasă, decît în democraţiile autentice şi funcţionale. Chiar dacă este un rău, el rămîne un rău necesar! Iar motivele nu sunt puţine.

Bunăoară, vorba lui Caţavencu: în lipsa călăului, cum ar mai fi posibil martiriul! Tot aşa, cum ar mai fi posibil omul politic, mereu şi neostenit salvator providenţial al naţiei, predestinat guvernării, deliciilor, privilegiilor şi uriaşelor ei resurse de îmbogăţire personală, dacă nu ar exista cetăţeanul-alegător? Şi dacă n-ar exista, el ar trebui inventat sau, măcar, trucat, pus să semneze condica în efigie! E un personaj necesar, chiar dacă nu i se repartizează niciodată alt rol decît cel al Sperietorii de Ciori din minunata poveste a Vrăjitorului din Oz. Desigur, cineva ar putea observa că acesta este mai degrabă un motiv care ţine de forma democraţiei, decît de conţinutul ei. Să coborîm, deci, în materia problemei.

Una dintre cele mai remarcabile atribuţii ale cetăţeanului cu votul, în pseudo-democraţiile de periferie, este ceea ce aş numi funcţia anti-totem! Totemul este obiect-loc-simbol, întruchipare a sacralităţii. Accesul la el este interzis, cu excepţia ceremoniilor speciale, conduse de şaman (liderul spiritual). Totemul este autoritatea supremă care instituie interdicţia-rădăcină, creatoare de spaţiu şi normă socială, de identitate de grup, deopotrivă mundană şi spirituală. Cetăţeanul nostru este anti-totemul perfect! El este locul-obiect asupra căruia politicianul îşi revarsă toate zoaiele vieţii personale şi politice, toate mizeriile. Pentru politician, cetăţeanul nu are şi nu reprezintă nimic sacru, dimpotrivă! Poţi să-l insulţi, să-l jigneşti, să-l minţi şi mai ales să îţi baţi joc de el şi de votul său, cînd vrei şi cît vrei, fără teamă că ai să păţeşti ceva, vreodată. În lumea politicii noastre, toată lumea face reguli, mai ales politicianul şi, desigur, niciodată cetăţeanul. Spaţiul social, astfel creat, nu-l include cu adevărat pe purtătorul de vot, ci doar îl tolerează, ca pe un intrus de care ai nevoie, doar pentru că are ceva în traistă care-ţi face ţie mare trebuinţă şi pe care vrei să i-l furi.

Cea de a doua funcţie a cetăţeanului-vot, în pseudo-democraţia de periferie, este cea a "spectatorului naiv", cel din numărul de prestidigitaţie şi "magie". Tipul acela din sală care, la invitaţia "maestrului", se urcă pe scenă pentru a-l ajuta să ducă la bun sfîrşit următorul număr. În realitate, el este "numărul". Pleacă de pe scenă fără curea şi cu pantalonii în vine, fără ceas, fără acte sau portofel, iese mînjit de sus şi pînă jos cu cine ştie ce vopsea sau lichid lipicios, plătind oalele sparte ale "greşelilor" scamatorului, făcute tocmai pentru a-l transforma pe naiv în motiv de batjocură. În termeni foarte preţioşi, spectacolul acesta se numeşte, la noi, dar şi aiurea, manipulare. Cetăţeanul-vot este obiectul, subiectul şi terenul privilegiat pe care politicianul îşi exersează îndelung şi neîntrerupt arta de a prosti oamenii cu vorbe, gesturi largi pline de infatuare, cu minciuni sfruntate şi discursuri sforăitoare, poze cu copii în braţe, imagini cu spălatul plin de aplicaţiune al duşumelelor din te miri ce local public, împletitul fularelor la televizor sau curăţatul de mizeria poluantă a păşunilor şi poienilor patriei sub ochiul atent al aceloraşi camere de luat vederi. Fără cetăţeanul naiv, acest spectacol nu ar putea avea loc, iar politicianul ar fi privat de cea mai substanţială parte de distracţie care defineşte nobila sa preocupare civică.

Acum, spuneţi şi dumneavoastră: dacă n-ar fi bucuria să-i prosteşti pe atît de mulţi spectatori, iar şi iar, la fiecare reprezentaţie şi, pe de altă parte, dacă n-ar mai putea nimeni să se îmbuibe după plac şi după voie din dulcile fructe ale funcţiilor publice, ce haz şi ce nevoie ar mai avea cineva de politică?

Singurul în măsură să dea un răspuns ar fi, desigur, cetăţeanul, cel cu votul! Cu condiţia, însă, să uite de rolul care-l vrea neapărat turmentat şi să iasă din schema care-l condamnă să întrebe de fiecare dată, sincer nedumerit: eu, cu cine votez? Hîc!