GREŞELILE GRAVE ALE BNR AU DĂRÂMAT PIEDESTALUL LUI MUGUR ISĂRESCU Guvernatorul în labirintul său

Într-o lume în care banii se numără doar cu trilioanele, băncile centrale au rămas fără "muniţie" pentru stimularea economiilor, iar preanunţarea deciziilor de politică monetară (n.a. forward guidance) s-a transformat în "elixirul" de ultimă instanţă, Banca Naţională a României a rămas o pradă neputincioasă în faţa demonilor trecutului.

Tensiunile sociale generate de prăbuşirea leului în faţa francului elveţian nu reprezintă decât ultima picătură din paharul poverii datoriilor "acumulate" în anii optimismului nesăbuit, datorii care au crescut exponenţial sub "atenta" supraveghere a băncii centrale.

Acum guvernatorul Mugur Isărescu declară că "nu poate fi adoptată o soluţie generală în cazul debitorilor în CHF", deoarece "noi nu apărăm băncile, apărăm sistemul bancar".

Şi are dreptate în ceea ce priveşte soluţia generală pentru problema creditelor în valută, nu doar pentru cele acordate în franci.

Eroarea gravă a Băncii Naţionale, în calitatea sa de gardian al stabilităţii financiare, s-a manifestat, însă, în urmă cu peste un deceniu, când au apărut primele semnale ale boom-ului creditării.

Încă mai trăiam în epoca hârtiilor de milioane, rezultate în urma inflaţiei dezastruoase din anii "90, iar perspectiva aderării la Uniunea Europeană a deschis calea visului "bunăstării" pe datorie.

Într-o societate fără "cultura creditării" şi o educaţie financiară precară, BNR ar fi trebuit să realizeze că cetăţenii vor rezista cu greu în faţa ispitei şi trebuia să adopte măsuri pentru temperarea exuberanţei.

În fond nu era vorba decât despre o minimă prudenţă. De ce nu a făcut-o? Din ignoranţă, din interes politic? Scuza cu liberalizarea contului de capital şi imposibilitatea adoptării unor reglementări contrare normelor europene este goală de conţinut.

În primul rând era nevoie de adoptarea unei legi a insolvenţei personale, ale cărei prevederi ar fi constituit o frână serioasă în calea exuberanţei creditării, atât în ceea ce priveşte debitorii cât şi creditorii.

Un studiu recent de la FMI ("Does Supply or Demand Drive the Credit Cycle? Evidence from Central, Eastern, and Southeastern Europe", IMF WP 15/15, ianuarie 2015) arată că oferta de credite a fost factorul determinant al declanşării boom-ului.

Evoluţia creditării din România reprezintă unul dintre studiile de caz din articol, autorii observând că a existat "o ofertă excedentară semnificativă mai ales pentru creditele oferite gospodăriilor populaţiei". "Cererea de credite a gospodăriilor a crescut mai încet decât oferta", se arată în articolul economiştilor de la FMI, deoarece "oferta a fost susţinută de fluxurile financiare de la băncile mamă". În cazul companiilor s-a observat un echilibru relativ între oferta şi cererea de credite.

Datele de la BNR arată cât de puternică a fost presiunea creditării cu orice preţ (vezi grafic).

Creditul acordat gospodăriilor a crescut cu rate anuale de peste 80% în 2008, iar creşterea celui acordat companiilor nefinanciare s-a apropiat de 60%. După frânarea bruscă din 2009, în ultimii doi ani "creşterea" creditului a trecut în teritoriu negativ.

În ceea ce priveşte gradul de îndatorare s-au luat o serie de măsuri, dar acestea s-au dovedit insuficiente, iar lista reglementărilor publicată pe site-ul BNR este doar o justificare tardivă a activităţii "neobosite" a băncii naţionale. Şi nu doar tardivă, dar lipsită complet de relevanţă. Altfel cum s-ar justifica nivelul extrem de ridicat al creditelor neperformante din portofoliile băncilor? Oare chiar nu se puteau lua măsuri de corectare a situaţiei, odată cu depăşirea pragului de 10% a ratei de neperformanţă?

În cazul avansului pentru creditele ipotecare s-au înregistrat alte derapaje. Nu era acordarea unui "credit de nevoi personale", utilizat ca avans pentru un credit ipotecar, o practică destul de comună la nivelul sistemului bancar?

Pe lângă toate acestea, includerea unei prevederi simple, prezentă pe larg în Statele Unite, într-o eventuală lege a insolvenţei personale ar fi limitat drastic intrarea debitorilor într-o situaţie fără ieşire.

Ce s-ar fi întâmplat dacă apartamentul sau casa ar fi fost garanţia necesară şi suficientă pentru un credit ipotecar? Dacă renunţarea la imobil în favoarea băncii ar fi însemnat şi eliberarea debitorului de sub povara creditului, indiferent de preţurile de pe piaţa imobiliară?

Toate acestea reprezintă erori grave ale Băncii Naţionale a României, care acum încearcă să se disculpe în faţa opiniei publice. Dar încrederea s-a dus.

În urmă cu aproape doi ani scriam că BNR a devenit o instituţie subprime (n.a. vezi articolul "Cum a devenit Banca Naţională o instituţie subprime", BURSA, 30.08.2013) deoarece refuză să-şi recunoască greşelile din ultimii ani, care au determinat-o să apere până şi clauzele contractuale abuzive din sistemul bancar.

De atunci, erorile politicii monetare şi de supraveghere au devenit mult mai evidente, iar "îndreptarea" acestora se face prin scăderea dobânzilor de politică monetară. Un nou minim istoric a fost atins ieri, când BNR a anunţat reducerea costului oficial de finanţare până la 2,25%. Efectele vor fi similare reducerilor anterioare, adică nule, pentru că este nevoie şi de cerere pentru relansarea creditării. Iar "cererea" nu mai crede în miracolul bunăstării pe datorie.

Chiar dacă efectul reducerii dobânzii de intervenţie va fi nul pentru reluarea creditării, noua greşeală a BNR va deveni mai mult decât evidentă când Federal Reserve va trece la "normalizarea" dobânzii de politică monetară în Statele Unite. Atunci presiunile de depreciere asupra leului vor deveni de nesuportat, în condiţiile în care aşa-zisul avantaj pentru exportatori se va evapora.

În conferinţa de presă dedicată problemei creditelor în franci elveţieni, guvernatorul Mugur Isărescu a prezentat, pe lângă necesitatea rezolvării acesteia prin "soluţii de piaţă", o serie de date care reflectă perspectiva negativă a creditării şi în următorii ani.

Datele preliminare din noiembrie 2014 arată că pierderea cumulată a sistemului bancar a atins anul trecut un nivel record, de peste 3,5 miliarde de lei. Cea mai mare parte a sumei reprezintă, probabil, pierderi care nu au fost recunoscute în trecut, creditele neperformante fiind rescadenţate, refinanţate şi altfel de re-uri.

Cu toate acestea, BNR încearcă să ne convingă că "sistemul bancar este stabil şi solid din punct de vedere al indicatorilor prudenţiali". Aşa să fie? Din acest motiv a lansat presiuni extraordinare pentru recunoaşterea pierderilor şi constituirea provizioanelor suplimentare?

Există garanţii că procesul a ajuns la final? Nici pe departe, mai ales că raportul dintre creditele şi depozitele în valută este semnificativ supraunitar, de 150%, după ce a atins un maxim de 230% în 2011, iar reducerea expunerii băncilor străine s-a accelerat în ultima jumătate a anului trecut, după cum arată ultimul raport al Iniţiativei de la Viena.

Dacă BNR ar fi permis aplicarea soluţiilor de piaţă, pe care le promovează în cazul francilor elveţieni, prăbuşirea sistemului bancar ar fi fost rapidă şi dramatică, în absenţa unei recapitalizări uriaşe din partea băncilor mamă.

Şi dacă tot a venit vorba de soluţii de piaţă, care ar putea fi legătura dintre acestea şi programul "Prima Casă"? Absolut niciuna. Când a fost lansat prima dată, programul a fost promovat ca mijloc de a face locuinţele accesibile pentru tineri.

Dar tocmai acest lucru era gata să-l facă piaţa, unde s-au înregistrat scăderi masive ale preţurilor, chiar de peste 50% într-o perioadă relativ scurtă.

Promotorii soluţiilor de piaţă de la BNR au susţinut atunci "Prima Casă", al cărui scop a fost, bineînţeles, limitarea declinului de pe piaţa imobiliară rezidenţială, ale cărui efecte încă nu sunt pe deplin recunoscute în portofoliile de garanţii ale băncilor, conform declaraţiilor oficiale ale reprezentanţilor BNR.

În prezentarea guvernatorului de la conferinţa de presă au fost citate declaraţii ale lui Eugeniu Carada, fondator al Băncii Naţionale în 1880, destinate, probabil, celor care strigau în stradă "Jos Isărescu!".

"Nu făgădui decât jumătate din ceea ce poţi face cu uşurinţă", spunea odată Carada, iar sfatul său a fost ignorat complet de BNR, care a reuşit să "proiecteze" în conştiinţa populaţiei competenţa absolută.

Cât despre "înşelatul creditorului, care devine apoi o fântână secată", declaraţia poate fi răstălmăcită uşor în "dacă înşeli un debitor, acesta devine pentru tine o fântână secată".

Ce nu a amintit guvernatorul Isărescu în prezentarea sa a fost opinia unor contemporani ai lui Carada, pentru care "felul în care a organizat Banca permitea ca aceasta să se conducă singură, chiar dacă ar fi venit nişte neghiobi în fruntea ei", după cum arată Wikipedia. Unde sunt vremurile de altădată?

Un studiu recent din revista International Journal of Finance & Economics analizează influenţa crizelor financiare asupra probabilităţii de înlocuire a guvernatorilor băncilor centrale ("Financial Crises and the Dismissal of Central Bank Governors: New Evidence", IJFE, Vol. 20, Nr. 1, ianuarie 2015). Concluzia autorilor, Kadek Dian Sutrisna Artha, de la Universitatea Groningen, şi Jakob de Haan, de la Banca Olandei, arată că există o probabilitate ridicată de înlocuire a conducătorilor băncilor centrale în urma crizelor financiare, dar mai ales în urma crizelor creditării.

Modelul lor econometric a fost estimat pe baza datelor din 101 ţări şi a unei perioade cuprinse între 1970 şi 2007. Din păcate, România nu a fost inclusă în eşantionul studiat. Oare s-au temut autorii că includerea unui guvernator etern le va da peste cap rezultatele?

În urmă cu doi ani, Albert Edwards, analist la Societe Generale, declara că "cel mai periculos lucru în ceea ce priveşte actuala conjunctură este convingerea absolută a bancherilor centrali că pot controla evenimentele" (n.a. vezi articolul "The Great Pretenders", BURSA, 25.02.2013), concluzia sa fiind că "umilinţa şi failibilitatea sunt lecţiile neînvăţate din criza creditării".

Situaţia nu s-a schimbat cu nimic de atunci, iar dictonul lui Einstein, conform căruia "oricine caută să se se proclame ca judecător al adevărului şi cunoaşterii este zdrobit de râsul zeilor", este mai valabil decât oricând pentru autorităţile de la Banca Naţională a României.

Guvernatorul a rămas singur în labirintul său, de unde nu mai poate găsi o ieşire onorabilă, pentru că fereastra de oportunitate s-a închis. Acum nu-i mai rămâne decât să înfrunte nesfârşitele hohote ale zeilor şi suferinţa celor fără de speranţă.