Grigorescu şi Gauguin în piaţa şi cultura română

Trei români au furat picturi foarte scumpe, de milioane de euro, dintr-un muzeu din Rotterdam. Poliţia din Olanda, ţara unde se află oraşul, nu îşi revine, totul a durat 2 minute şi 16 secunde. Trei români au furat picturi cu semnături celebre, deci foarte preţioase, dintr-un muzeu din Rotterdam, şi au fost prinşi. Trei români au fost arestaţi fiind bănuiţi de implicarea în furtul a şapte picturi de Picasso şi alţii din muzeul Kunsthal din Rotterdam. Au fost reţinuţi în România, de poliţia română.

Treptat, detaliile încep să lumineze o poveste care, aşa cum sunt toate bombele din artă, la început sunt penibile până la hilar. Pe 16 octombrie 2012, la Kunsthal, în Rotterdam, s-a dat alarma, în toiul nopţii, pe la ora 3. Poliţiştii au venit val-vârtej dar hoţii, bine pregătiţi şi hotărâţi, dispăruseră deja şi cu prada şi cu dracul gol care se îmbracă, însă, de la Prada. Kunsthal este, aşa cum îi spune şi numele, un superb spaţiu de expunere, fără colecţii permanente. În toamna trecută, la împlinirea frumoasei vârste de 20 de anişori, Kunsthal, în Museumpark, o vecinătate de muzee, îşi invita privitorii la o expunere de avangardă din colecţia Fundaţiei Triton, de vreo 150 de obiecte. După trecerea hoţilor, expunerea era mai săracă cu "TLte d'Arlequin" de Pablo Picasso, "La Liseuse en Blanc et Jaune" de Henri Matisse, două poduri londoneze, Waterloo şi Charing Cross, de Claude Monet, "Femme devant une fenetre ouverte, dite la fiancée" de Paul Gauguin, un autoportret al lui Meijer de Haan, care serba 160 de ani de la naştere în 2012, şi "Woman with Eyes Closed" de Lucian Freud, născut în 1922 şi mort în iulie 2011, deci recent, dar deja un obişnuit al muzeelor şi marilor expoziţii. De Haan este cel mai puţin cunoscut dintre numele alese pe sprânceană de hoţi şi se bănuieşte că a fost furat din greşeală un autoportret care aduce cu faţa lui Gauguin, nume de referinţă al răpitoarei "selecţii".

Valoarea celor 7 picturi furate de la Rotterdam a fost apreciată pe la vreo 300 de milioane de euro, ceea ce pare destul de hazardat, dar pune lucrătura în galeria marilor jafuri de artă. Întâmplător, tot pe la vreo 300 de milioane de euro se învârte şi averea familiei Cordia, cea care a adunat colecţia din care s-au înfruptat hoţii. Tocmai această valoare uriaşă a picturilor, poate nu de 300 de milioane, dar foarte mare oricum, face furtul inutil. Odată coborâte, hoţeşte, de pe simezele legale, picturile au intrat direct în căutările internaţionale, în Art Loss Register şi alte mecanisme care nu lasă niciun strop de aer de piaţă unor oferte fără acte de proprietate, mai mult, răpite, date în căutare. Şi dacă se întâmplă să le cumpere cineva, nu se va putea lăuda vreodată cu ele, se va bucura de pictură în secret, departe de lumina zilei, va fi un fel de Josef Fritzl al artei; evident, ne referim la austriacul care şi-a sechestrat fiica timp de un sfert de secol.

Ştirea care ne amestecă în această afacere a venit de la Sectorul 5, de la Judecătorie, şi spune că DIICOT-ul a cerut arestarea, pentru 29 de zile, a trei bărbaţi, doi constănţeni şi un braşovean, în legătură cu furtul de la Rotterdam. Nivelul de implicare nu este clar şi s-a speculat uşor dar amplu. Deoarece poliţaii olandezi au vorbit, la un moment dat, de un oarecare talent individual al hoţilor, ne-am gândit, cu mândrie, la ai noştri ca autori ai performanţei aproape olimpice a operanţilor, două minute şi 16 secunde, care a adus numai ocară asupra sirenelor şi talăngilor de la alarmele preţiosului muzeu.

Argumentele împotriva sau în favoarea implicării românilor, cei ares-taţi sau alţii, sunt numeroase. Numai un român îşi putea închipui că aşa ceva se poate vinde, gândindu-se la tunurile şi marile afaceri comise pe aici. Românii au speriat Occidentul cu îndrăzneala lor, la care se alătură măiestria de pianist şi disperarea de viaţă bună şi huzur. Românii, patrioţi, îşi amintesc că Olanda se opune cu furie la aderarea noastră la Schengen, atât de discutată că nici nu mai ştim ce înseamnă. Dacă tot ne-au pus, degeaba, să cumpărăm sisteme sofisticate de alarmă pentru uriaşa frontieră non-UE care suntem, de ce să nu le arătăm ce jalnic stau cu alarma la ei în bătătură? Selecţia pare ea a veni din laboratoarele marilor universităţi şi muzee, dar nu este decât o opţiune evidentă, a numelor mari şi vechi, cam ca mentalitatea de pe la noi, Grigorescu sau morţi de mult. Am putea bănui că autorii furtului, dacă au fost români, au vizitat temeinic expunerea în căutare de care cu boi, deşi nici în parcare nu găseau aşa ceva. Acum, dacă nu ai Grigorescu, merge şi Gauguin.

Încercarea de a vinde Picasso, Matisse, Gauguin şi alţi Greuceni în România, chiar şi pe piaţa obscură, este una dintre cele mai stupide, chit că se află într-o companie selectă de ţepe celebre. Nici deschis, în licitaţii, nu s-ar vinde altceva decât nume care sunt şi în manualele de română sau istoria patriei. Şi iată că lucrăm din nou cu supoziţii. Aşadar, cine a zis că picturile furate au fost aduse în România, mai ales că de când cu scandalul Schengen importurile din Olanda sunt controlate la fir, de floare sau gazon? Dimpotrivă, s-a recunoscut că picturile nu au fost găsite, doar papagalii au fost găbjiţi. Şi dacă arestaţii nu au nimic de a face cu furtul, dacă au auzit şi ei la ştiri că s-a dat furtul secolului, au bănuit că autorii vor avea probleme cu desfacerea mărfii şi au hotărât să profite şi ei de rezonanţa poveştii? Nici măcar nu ar fi prima dată când românii ar vinde ceva ce nu au avut niciodată, când lansează o mare ţeapă, ce poate reuşi datorită apetitului uriaş pentru tunuri şi chilipiruri.

Tot o încărcătură uriaşă de emoţie ne-a lovit şi cu ocazia sărbătoririi de ieri a Unirii din 1859 a Principatelor Române. La loc de frunte a fost o etichetă absurdă, cea de Mică Unire, pusă evenimentului de parcă ar fi vreo finală din vreun campionat naţional cu nume de bere. Dacă la fotbal atâta ne-a dus demnitatea naţională, să jucăm un an întreg sub numele unui berar generos, atunci să îi zicem direct, tot în funcţie de sponsor, Unirea Noul Logan, Unirea Napolitanele Gigel sau Unirea Zig Zaga Vibro filme fără număr. În rest, cântec, joc şi voie bună, mai ales în oraşul numit al Unirii, Iaşiul, deşi alegerea decisivă a lui Cuza s-a produs la Bucureşti, într-o clădire din Centrul Vechi care a supravieţuit timpului, dar nu o mai duce mult, apăsată de nepăsare.

În această superficialitate festivis-tă, istoricii din muzee ne oferă două şedinţe de artă de mare impact. Muzeul Naţional de Istorie, care riscă să-şi lege renumele de statuia lui Traian cu un canifer în braţe, propune la "exponatul lunii" pictura emblematică a lui Aman "Proclamarea Unirii". Mai rar o lecţie de istorie şi cultură cu un aşa impact vizual! Mai sus pe Calea Victoriei, la Palat, avem o întreagă expoziţie dedicată aşa-zisului "mit naţional", susţinut cu imagini de artă. Regăsim imagini istorice ale poporului român, picturi şi gravuri, şi ne minunăm cât sunt de mici şi fragile, marile chipuri au mărime naturală sau sunt chiar mai mici, scenele de lupte sau Horă a Unirii sunt aproape miniaturale iar alegoriile impun prin cuprinderea lor. Totul de nepreţuit, de necuprins în sume şi cifre.