Iarna începe întotdeauna miercuri

Nu este o constatare statistică, nici măcar o ipoteză de lucru. Este, pur şi simplu, un reper arbitrar, care ar putea să simplifice viaţa şi orientarea organizatorică a celor care mimează guvernarea, cînd vine vorba despre verbul a face. În schimb, sunt cu amîndouă mîinile, pînă la cot, în butoiul cu avantaje, privilegii şi mişmaşuri aducătoare de cîştiguri grase, cînd se aude vorba îmbietoare, a avea! Dacă politicienii noştri, cu chiu cu vai, au reuşit să se familiarizeze cu sensurile abisale ale sloganului "Iarna nu-i ca vara!", se pare că va trebui să mai curgă multă apă pe valea Sîmbetei pînă să priceapă că nici iarna nu-i ca iarna! Adică, iarna din birou nu-i ca cea de dincolo de geamul ferestrelor care le împodobesc somptuoasele vile rezidenţiale, complexe de vacanţă sau camere ale instituţiilor în care se prefac, tot mai puţin convingător, că muncesc în folosul nostru!

Starea jalnică în care se scufundă tot mai adînc România nu are nimic de a face cu meteorologia şi fenomenele sale, fie chiar şi cele mai aspre dintre ele! Oricît ar putea să pară de bizar pentru profesioniştii rătăcirii noastre în meandrele concrete ale guvernării, necazurile acestei ţări şi ale oamenilor săi de rînd nu se trag nici de la zăpadă, nici de la viscol. Se trag, mai ales, de la o sintagmă simplă care, de aproape o sută de ani, la noi, este ignorată, ocolită sau de-a dreptul luată în derîdere de cei mandataţi să asigure administrarea şi guvernarea ţării: infrastructura de dezvoltare. De la lumea fizică, la cea biologică, orice paradigmă am folosi, fenomenul dezvoltării poate fi simplu identificat prin creşterea în complexitate a unei structuri, asociată cel mai adesea cu o expansiune, adăugare de elemente, sub-structuri şi funcţii noi. Procesul nu poate avea loc, cu succes, în lipsa unor elemente de susţinere, organizare şi pregătire, denumite convenţional, infrastructură. În România, plecată tîrziu, abia în secolul al XVIII-lea, în căutarea modernităţii sale, s-au făcut cîteva eforturi remarcabile pentru dezvoltarea infrastructurii de dezvoltare, mai ales în faza iniţială a procesului: crearea infrastructurii pentru transportul feroviar şi respectiv a celei necesare sistemului educaţional naţional rămîn, pînă astăzi, singurele cu adevărat remarcabile şi cu impact sensibil pe traiectoria de ansamblu a dezvoltării României. Au existat, de asemenea, cîteva episoade remarcabile de upgradare a infrastructurii, cum este construirea şi dezvoltarea reţelei de metrou, a reţelelor de canalizare şi aprovizionare cu apă, gaz, în localităţile urbane, ori electrificarea reţelei de căi ferate, relativa modernizare a sistemului de transport, semnalizare şi control. Au existat, în schimb, mult mai multe eforturi ratate, cum ar fi iniţierea sistemului alternativ de transport comercial pe canale şi ape interioare, ratarea modernizării transportului rutier, ori pseudo-sistematizările urbane ale epocii "socialiste", care au avut ca rezultat pricipal mai mult distrugerea, ori grava mutilare a istoriei şi a funcţionalităţii localităţilor, decît îmbunătăţirea locuirii şi a vieţii în oraşele României. Cu excepţia electrificării, tot la capitolul eşecuri majore pot fi trecute şi puţinele încercări de upgradare a infrastructurii în mediul rural, atît cele din perioada interbelică, cît şi din cea a "socialismului biruitor", rămase fără impact semnificativ pe dinamica dezvoltării comunităţilor locale respective. Pe scurt, istoria parcursului României, în căutarea modernităţii sale, este presărat cu foarte puţine episoade de dezvoltare coerentă a infrastructurii, cu foarte multe eşecuri şi cu încă şi mai multe oportunităţi ratate. Cea pe care o ratează guvernanţii României, astăzi, şi de aproape 20 de ani, se numeşte "integrare europeană". Dacă ceva ar fi trebuit şi ar fi fost uşor de clarificat, în privinţa logicii şi a finalităţi acestui proces, atunci acel lucru era şansa de dezvoltare a infrastructurii sociale, conţinută explicit în mecanismele, resursele şi resorturile instituţional-economice ale Uniunii Europene. Aventura noastră europeană ar fi trebuit să fie concentrată, structurată şi fructificată pe două mari categorii de proiecte: infrastructură transporturi şi infrastructură pentru dezvoltarea rural-urbană. Cu cîteva sute de miliarde şi cu un management care să nu arunce în buzunarele camarilelor de partid mai mult de 0,1%, cît este "comisionul" curent cam peste tot în "lumea civilizată", am fi avut astăzi cu totul alte griji decît maldărele de zăpadă adunate de vînt pe localităţile şi drumurile noastre din bătrîni, ori pe şoselele debile construite peste ele şi lăsate în voia soartei, ori a codurilor meteorologice! Ar fi fost doar nevoie ca cineva să stabilească, aşa... pentru vreo sută de ani că, la noi, în România, iarna începe întotdeauna miercuri şi, din această cauză, oricare ar fi starea vremii, nimeni şi nicăieri nu va mai sta sub nămeţi, pînă joia viitoare, ori pînă cînd o vrea Dumnezeu, bunuţul!