Ignoranţi: cu sau fără diplome?

Aceasta pare să fie dilema care-i preocupă pe marii reformatori ai învăţămîntului românesc de cîtăva vreme! Unii susţin că marea greşeală, de pînă acum, a fost aceea că sistemul de învăţămînt a fost lăsat, ba chiar încurajat, să producă ignoranţi cu diplome, în timp ce alţii... dar să nu anticipăm!

În istoria învăţă-mîntului din Româ-nia mo-dernă, transformarea sistemului educaţional într-o ma-şinărie care produce ignoranţi cu diplome, pe bandă rulantă, are două perioade distincte. Prima a intervenit odată cu sovietizarea forţată a Româ-niei şi a ţinut, practic, pînă la începutul anilor "60 ai secolului trecut.

La începuturile "puterii populare", noua "elită" politică şi adminis-trativă extrasă, ca regulă, din medii sociale cu un grad scăzut de educaţie avea nevoie de "diplome". Lucrul este cu totul remarcabil pentru că arată un fapt adesea trecut cu vederea. Chiar şi în acele negre vremuri, cînd unii deveneau peste noapte, ori în numai doi ani de "facultate muncitorească", absolvenţi de studii universitare fără să fi trecut vreodată porţile liceului, referenţialul de competenţă al noilor stăpîni ai României a rămas, totuşi, legat de vechile instrumente educaţionale: şcoala şi performanţa şcolară, cu treptele ei obligatorii! Acest lucru a permis supravieţuirea în sistem, fie şi precară, a unor profesori şi, o dată cu ei, a unor standarde şi valori care susţineau performanţa, după cum a permis reîntoarcerea spectaculoasă a învăţămîntului, începînd cu anii "60, la menirea sa autentică de principal potenţator al zestrei de competenţă educaţională şi profesională din societatea românească.

A doua perioadă de "industrializare a incompetenţei" începe cu anii "80 ai secolului trecut şi este legată de revenirea în forţă a politicilor staliniste, menite să pună la adăpost regimul anchilozat al dictaturii de presiunile spre schimbare create de dinamica generaţională şi, odată cu ea, de creşterea semnificativă a competenţelor educaţionale şi profesionale în ansamblul societăţii. Este momentul în care, cu bună ştiinţă, folosind toate metodele administrative şi politice disponibile, s-a trecut la deteriorarea masivă a învăţămîntului, începînd cu standardele de calitate pentru elevi şi terminînd cu încurajarea pe faţă a "micii corupţii", avînd ca rezultat distrugerea fundamentului de autoritate bazat pe competenţă, atît în relaţia profesori-elevi, cît şi în raporturile dintre minister-inspectorate şi "profesorii pălmaşi" ai şcolilor. Acolo se află originea realităţilor de astăzi din sistemul de învăţămînt al României! În lipsa unei abordări sistemice care să permită diagnosticarea adevăratelor probleme, "marii reformatori" post-decembrişti, obsedaţi să intre rapid şi definitiv în "Istorie", au dat năvală să schimbe cîte ceva, orice: manuale, numele şcolilor, uniformele şi matricolele, modul în care se dau sau nu se mai dau diferite examene, formatul caietelor etc. Ceea ce au uitat "reformatorii" a fost doar esenţialul: calitatea mediului şi a actului educaţional, pregătirea, motivaţia şi efortul celor care operează în sistem (profesori, elevi, administratori şi paraziţi minis-teriali), volumul resurselor investite în proces/sistem şi eficienţa alocării (de la zero, la minus cu multe zerouri) şi desigur articularea corelaţiilor între diferitele trepte şi nivele ale sistemului de învăţămînt. Irelevanţa crescută a învăţării şi achiziţiei educaţionale în noul mediu social şi economic al României nu a făcut altceva decît să prăbuşească, atît în rîndul elevilor, cît şi al profesorilor, interesul pentru conţinutul educaţiei şcolare, concentrîndu-se în schimb pe inventarea formulelor eficiente de "ocolire" a standardelor de calificare şi de calitate care au mai supravieţuit. Din acest mediu profund deteriorat, moral, material şi profesional, s-a năs-cut "monstruoasa coaliţie" dintre incompetenţa şi corupţia profesorilor, respectiv cea a elevilor şi a familiilor care-i susţin material. Expunerea publică şi încercarea de dezagregare a acestei "axe a răului" din învăţămîntul românesc era necesară şi este un pas în direcţia bună. Problema cu paşii, la noi, însă, este că după primul înainte, urmează două sute înapoi, prin lateral, ori tot pe loc, pe loc, pe loc! Miniştri cu dor de reformă vor veni şi vor pleca întruna, ca şi pînă acum. Problema este dacă societatea românească, părinţi, elevi, studenţi, educatori şi profesori, mana-geri educaţionali, experţi şi mai ales beneficiarii sociali ai sistemului educaţional se vor putea pune de acord şi se vor aşeza la masa negocierilor cu cărţile pe masă; cele adevărate, nu cele trucate. Dacă acest lucru se va întîmpla şi toţi aceşti contributori esenţiali ai sistemului vor putea conveni o abordare sistematică pentru reinventarea învăţămîntului românesc ca maşinărie performantă de fabricat competenţe, atunci Româ-nia încă mai are un viitor bazat pe resursele sale, în primul rînd cele umane. Dacă nu, atunci viitorul ei este în epoca premodernă, unde nu puţini dintre contemporanii noştri, de la politicieni şi administratori ai treburilor publice, pînă la "oameni de afaceri" şi simpli muritori de rînd, se simt mult mai confortabil şi mai în siguranţă! Pe deasupra, modernitatea costă şi... pe criza asta, ce rost are să mai cheltui bani pentru educarea celor care vor prelua mîine stindardul contestării! La urma urmei, "feudalismul multilateral dezvoltat" are în mai mare măsură nevoie de ignoranţi, cu sau fără diplome, decît de oameni capabili să facă din cultură şi educaţie fundamente ale libertăţii lor individuale şi sociale.