Imunitate sau impunitate?

Controversatul vot al Senatului în privinţa cererii DNA de reţinere şi arestare a lui Dan Şova a aprins spiritele. Din nou, după un alt episod populist în anii 2007-2010, o atitudine cu puternice accente antiparlamentare este împărtăşită de o mare parte a opiniei publice româneşti. După cum stau lucrurile, populismul antiparlamentar nu este doar cea mai importantă moştenire a mandatelor prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, ci a devenit o constantă a vieţii politice. Riscurile transformării acestei stări de spirit în fundamentul unei mişcări antisistem de impact nu este doar teoretic. Dar, dincolo de toată dezbaterea publică, este imunitatea parlamentară, chiar şi în forma manifestată în cazul Şova, o formă de impunitate? Pot scăpa parlamentarii prin imunitate de "rigorile legii"?

Astăzi în România - şi nu numai - imunitatea parlamentară este prezentată publicului ca un abuz al aleşilor, ca un privilegiu incompatibil cu democraţia, ba chiar ca o formă de inegalitate în faţa legii. Cu toate acestea, imunitatea este o formă legală de protecţie şi nu un privilegiu. Aşa cum explică Comisia de la Veneţia (organismul special al Consiliului Europei pentru democraţie prin drept) în raportul său asupra imunităţii din mai 2014, "existenţa imunităţii parlamentare derivă în primul rând şi înainte de toate din necesitatea de a proteja însuşi principiul democraţiei reprezentative", dar şi că "această protecţie este în mod particular necesară opoziţiei parlamentare şi minorităţilor politice" (art.36). Pentru a fi şi mai clar, Comisa de la Veneţia subliniază că, "din punct de vedere istoric, imunitatea parlamentară este legată de principiul separaţiei stricte a puterilor pentru a împiedica ingerinţele nejustificate ale executivului şi judiciarului în funcţionarea democratică a puterii legislative."

De altfel, imunitatea este prezentă în mai toate constituţiile contemporane, ea apărând încă din primele constituţii, atât în cea americană din 1787, cât şi în cea franceză din 1789.

Atunci când nu este intenţionată, confuziile în privinţa imunităţii parlamentare se datorează necunoaşterii acestui principiu constituţional. Analiza juridico-politică a imunităţii (cum este cea a Comisiei de la Veneţia) arată că aceasta este compusă din două componente corelative: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Pe când iresponsabilitatea se referă la acţiunile din timpul mandatului (parlamentarii nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile şi declaraţiile făcute în timpul mandatului), inviolabilitatea reglementează condiţiile în care un parlamentar poate răspunde penal pentru faptele săvârşite ca simplu cetăţean. În dezbaterea actuală din România, inviolabilitatea este pusă sub semnul întrebării, dar fără inviolabilitate imunitatea ar rămâne goală de conţinut.

Definiţia imunităţii variază de la un stat la altul şi de la o epocă la alta, dar faptul că aceasta există în toate constituţiile liberale indică, odată în plus, importanţa acestui principiu. Spre exemplu, în Olanda nu există imunitate parlamentară expresis verbis în textul Constituţiei, dar urmărirea în justiţie a unui parlamentar trebuie aprobată fie printr-un decret regal, fie printr-o decizie a celei de-a doua camere. În Danemarca, Franţa, Italia, Portugalia sau Spania nu este necesară o autorizaţie specială a parlamentelor pentru a pentru a începe o anchetă judiciară sau pentru a urmări în justiţie un parlamentar, în schimb inculparea şi arestarea au nevoie de aprobarea camerei. Pe de altă parte, în Germania, Grecia sau Suedia, Parlamentul dă aprobarea chiar şi pentru urmărirea în justiţie a unui membru al său. Iar în ce priveşte Parlamentul european, membrii săi au exact aceeaşi imunitate de care dispun parlamentarii din ţările lor de origine.

Confuzia (in)voluntară care a fost promovată cu ocazia "scandalului Şova" între principiul imunităţii, regulile după care se ridică aceasta şi votul parlamentarilor în cazul cererilor de ridicare a imunităţii duce spre "concluzia" că însăşi imunitatea trebuie desfiinţată sau, dacă nu se poate, redusă. Iar în amalgamul făcut între începerea urmării penale şi încuviinţarea cererii de reţinere şi arestare imunitatea a fost privită ca o pavăză împotriva aplicării justiţiei, ceea ce ar justifica renunţarea la imunitate. ("Integritate, nu imunitate!" scandau protestatarii la sfârşitul săptămânii trecute). Dar, în România imunitatea este deja redusă. În această logică antiparlamentară, următorul pas ar fi revenirea la statutul "deputaţilor" Marii Adunări Naţionale care nu beneficiau de nicio imunitate.

Scandalul Şova demonstrează însă că nu imunitatea parlamentară, nici măcar impunitatea pe care partidele o oferă de multe ori unora din membrii lor nu sunt adevăratele probleme ale României, ci modul iresponsabil în care s-a realizat selecţia politicienilor de către partide. Nu Parlamentul, ci partidele sunt responsabile atât pentru modul în care se accede în politică, cât şi pentru modul în care se votează în Parlament.