Începutul sfârşitului pentru eurocraţia bruxelleză?

Mult înaintea celei de-a doua sus-pendări a preşedintelui, când poziţia pro-Băsescu exprimată prin vocile lui Barroso şi Reding a surprins mulţi români, imaginea bună a Uniunii Europene, care făcea încă consensul acum doar doi ani, începuse să se clatine. Încet, dar sigur, România a trecut de la încrederea fără limite în instituţiile europene la un euro-realism bine temperat. Deja de la Eurobarometrul 76, ale cărui date au fost strânse în toamna anului trecut, dar au fost publicate in extenso abia în luna martie anul acesta, se constata că şi în România se resimţea o scădere importantă a gradului de încredere în direcţia urmată de UE. Iar scăderea de 14% în doar un an nu putea să nu fie remarcată - căci se trecea de la 60% în toamna anului 2010 la 46% în toamna anului 2011 - chiar dacă încrederea românilor rămâ-nea totuşi peste 38%, cât însemna atunci media europeană a încrederii. Atunci, România era cam la mijlocul clasamentului, în frunte aflându-se în general ţările nordice, precum Suedia (67%) sau Letonia (65%), dar şi Bulgaria (60%), iar la coadă Portugalia (30%), Spania (28%) şi Italia (21%). În Eurobarometrul 77, cules pe teren în primăvara aces-tui an, şi ale cărui prime date au fost publicate în luna iulie, starea opiniei publice se înrăutăţeşte simţitor, aşa că doar pentru 40% dintre români direcţia este bună, faţă de 25% care credeau că direcţia este proastă, în condiţiile în care media europeană s-a prăbuşit la 21%. În niciuna din cele 27 de ţări membre nu mai există o rată a încrederii de peste 50%, în schimb neîncrederea bate recordul, ajungând la o medie europeană de 53%, cu o neîncredere de 74% în Grecia, 68% în Marea Britanie şi 66% în Finlanda.

În aceste condiţii vitrege, pentru Uniunea Europeană, marja de manevră a instituţiilor europene, şi în special a Comisiei, se reduce semnificativ. Tocmai de aceea, apariţia din ce în ce mai des, a unor partide care câştigă încrederea publică contestând deschis eurocraţia şi modelul său economic - fără însă să conteste, în acelaşi timp, şi Uniunea Europeană ca obiectiv, cum se întâmpla cu euroscepticii britanici şi cu populiştii - pune Comisa într-o situaţie dificilă. După ce comuniştii reformaţi de la Siriza au pierdut alegerile parlamentare greceşti din iunie, la o diferenţă de numai 3%, este acum rândul socialiştilor olandezi să dea fiori eurocraţilor. Aşa că Emil Roemer, liderul Partidului socialist olandez, în fruntea sondajelor de opinie la doar trei zile înaintea alegerilor parlamentare anticipate de miercuri, 12 septembrie, a devenit inamicul public numărul unu, luând locul lui Alexis Tsipras, liderul Sirizei. Într-o ţară în care criza monedei euro şi mai ales planurile pentru ajutorarea Greciei sunt greu acceptate, Roemer reuşeşte prin stilul său politic să crească moralul olandezilor. Acest profesor de şcoală elementară, ales deputat abia în 2006, mizează pe cartea apropierii de cetăţenii obişnuiţi în raport cu reprezentanţii "sistemului" suspendaţi în viaţa politică rarefiată de la Haga.

Partidul socialist olandez este un partid înfiinţat în 1971, ale cărui origini maoiste se mai resimt încă în tendinţele alter-globaliste şi anti-establishment. Aşa că Emil Roemer, adversar al Uniunii Europene în varianta reprezentată de Herman Van Rompuy sau de José Manuel Barroso, este înaintea unei premiere pe care deja Grecia a cunoscut-o la ultimele alegeri: este posibil, ba chiar probabil, ca pentru prima dată în Olanda, şi totodată într-o ţară din inima Europei, iar nu de la periferie precum Grecia, socialiştii de la stânga stângii să depăşească stânga social democrată, ceea ce ar reprezenta un avertisment dur atât pentru eurocraţii cât şi pentru liderii conservatori, precum Angela Merkel.