Încotro merge Europa?

Întrebarea din titlu capătă noi semnificaţii după ultima decizie a Curţii Constituţionale germane de vineri, 7 februarie. Căci procesul de constituţionalizare al Europei - procesul de instituire prin norme juridice suprastatale a unei entităţi politice postnaţionale numite Uniunea Europeană - pare să devină obiectul unui blocaj sistematic din partea Curţii de la Karlsruhe. Ce s-a întâmplat: Curtea Constituţională germană a anunţat că transmite Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg o plângere contra Băncii Centrale Europene în privinţa programului de achiziţionare de obligaţiuni (Outright Monetary Transactions - OMT), abţinându-se astfel să-l sancţioneze direct. De fapt, instanţa constituţională de la Karlsruhe consideră deja că politica de cumpărare a datoriilor ţărilor europene, implementată de către Banca Centrală Europeană, este contrară tratatului. Mai precis, instanţa de la Karlsruhe este de părere că acest program este "incompatibilă cu Legea Fundamentală (n.n. Constituţia Germaniei)", deoarece această politică "nu pare a fi conformă mandatului Băncii Centrale Europene". Încă, cu o falsă pudoare, Curtea Constituţională germană transferă responsabilitatea interpretării finale Curţii Europene.

După o serie de decizii luate de câţiva ani încoace, o întrebare apare din ce în ce mai des în analizele mai mult sau mai puţin "constituţionalizării" Europei: s-a transformat cumva Curtea de la Karlsruhe în cel mai important inamic al euro şi al Europei? Deja, prin hotărârea sa din iunie 2009 privind compatibilitatea Tratatului de la Lisabona cu Constituţia germană. În acest fel, Curtea de la Karlsruhe a încercat să aprofundeze demersul pe care îl realizase în 1993 asupra Tratatului de la Maastricht. În principiu, hotărârea din 30 iunie 2009 constata că Tratatul de la Lisabona nu este contrar Constituţiei germane în măsura în care, participând la construcţia europeană, Germania rămâne un stat suveran. Şi, pentru a susţine această viziune, Curtea de la Karlsruhe a luat o poziţie de-a dreptul politică, dar folosind formal pentru aceasta reafirmarea principiului intangibilităţii constituţionale a articolului 20 din Legea Fundamentală (echivalent al articolului 1.3 din Constituţia României) în care sunt afirmate federalismul, democraţia şi caracterul social al statului. Tocmai din acest motiv, mulţi reproşează hotărârii din 30 iunie 2009 că frânează progresul construcţiei europene, în special în domenii precum economia sau politicile sociale, ba chiar unii văzând în această decizie semnul reducerii angajamentului european al Germaniei.

Iar decizia de vineri de a transmite Curţii de la Luxemburg sesizarea împotriva BCE este, mai degrabă, rezultatul acestei viziuni conservatoare asupra construcţiei europene. Iar această interpretare este alimentată de luările de poziţie ale unor judecători de la Curtea Constituţională de la Karlsruhe. Spre exemplu, la sfârşitul anului 2012, când se discuta încă despre constituţionalitatea Mecanismului de Stabilitate, Peter Michael Huber, profesor universitar şi judecător specializat în afaceri europene la Curtea Constituţională germană reproşa, într-un interviu dat reţelei germane de radio SWR, atât preşedintelui Curţii de la Luxemburg, cât şi colegilor acestuia, că ar fi "prea creativi şi s-ar îndepărta de fundamentele tratatelor", ceea ce ar putea determina rezistenţa - în virtutea aşa numitelor prerogative ultra-vires (în afara puterilor conferite) - a curţilor constituţionale din statele membre. În principiu, Huber avertiza, iar astăzi înţelegem mai bine avertismentul său, că transferul de putere de la nivel naţional la nivel european nu se poate realiza decât sub controlul statelor atâta timp cât popoarele europene rămân suverane. Ori, încă din la hotărârea Costa/ENE din 15 iulie 1964, Curtea de justiţie europeană afirmase principiul primordialităţii absolute a dreptului european asupra dreptului naţional, care a fost apoi extinsă prin decizia Internationale Handelsgesellschaft din 1 decembrie 1970 şi asupra regulilor constituţionale din statele membre. Este la fel de adevărat că Germania, prin decizia cunoscută sub numele de Solange I din mai 1974 a contrazis Curtea europeană, dar controversele păreau să se fi rezolvat în sensul vizat de Curtea europeană prin Solange II (octombrie 1986) şi Maastricht (octombrie 1993). Dar după 30 iunie 2009, această tendinţă era deja previzibilă încă dinaintea declanşării crizei economice, tendinţa federalistă şi pro-europeană a Curţii de la Karlsruhe pare să fi fost răsturnată în favoarea unei atitudini suveraniste.

Prin şirul de decizii prin care se manifestă explicit împotriva constituţionalizării Europei, Curtea de la Karlsruhe nu face decât să întărească - cu doar trei luni înaintea alegerilor europene - acele forţele centrifuge pe care BCE le diminuase odată cu intervenţia sa, în ultimele şase luni.