Înfiorătoarea, îngrozitoarea şi oribila crimă a lui Jupîn Dumitrache contra junelui R.Vent

Umblă, printre şcolerii şi dascălii "de şcoală nouă", prejudecata, doar pe neghiobie întemeiată, că lumea lui Caragiale este una căreia îi suntem superiori, chiar dacă, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, cele două se aseamănă. În numele acestei pretinse superiorităţi, copiii, încă de la cele mai fragede vîrste şcolare, învaţă că se cade să rîdem de personajele lui Caragiale (chiar şi numai cu jumătate de gură!), să le luăm în zeflemea, să ne amuzăm pe seama lor sau să le "înfierăm" viciile, slăbiciunile şi şubreda morală după care îşi călăuzesc acţiunile. Realitatea este cu totul alta şi anume... viceversa!

Lumea noastră ne oferă, la zi, exemplul de care avem nevoie pentru demonstraţiunea cuvenită. Junele Cristian Preda a fost asasinat, politic vorbind, de Silviu Prigoană, un jupîn Dumitrache scos cu tot cu sabia de căpitan în Garda Civică, din paginile Nopţii Furtunoase. Deosebirea dintre realitatea de astăzi şi cea a lui Caragiale este una singură, crima nu s-a produs în strada Uranus, ca în textul caragialian din care am împrumutat titlul articolului de astăzi, ci în Aleea Modrogan.

Ce reprezintă în piesa lui Caragiale, cele două personaje? Ca să folosim terminologia maestrului, unul este "Trecutul", iar celălalt "Venitorele" unei politici construite pe înţelesul, pe gustul şi în beneficiul periferiei, al lumii de mahala (de nişă!, într-un sens mai larg), cu care cei doi sunt deplin congruenţi. Ca în orice situaţie paradigmatică, Trecutul şi Viitorul sunt predestinate unei înfruntări "pe viaţă şi pe moarte". Caragiale alege un motiv cît se poate de credibil şi de uman pentru această confruntare, "onoarea de familist". Prea puţin contează că, în piesa lui, situaţiile sunt furtunos ros-togolite de o nevinovată eroare a binagiului care se ocupa de meremetul caselor cherestegiului. Onoarea de familist este o valoare socială fundamentală a mahalalei, pe care mulţi dintre cei mutaţi între timp în centru, ori în campusurile "noii periferii" urbane, nu doar că nu o mai respectă, dar nici măcar nu o înţeleg, la nivelul lui Jupîn Dumitrache!

Cum se termină confruntarea? Cu victoria Viitorului şi distrugerea Trecutului? NU! Lumea lui Caragiale este mult mai subtilă. Finalul este unul în care trecutul, jupîn Dumitrache, acceptă de bunăvoie, ba chiar îmbrăţişează cu speranţă şi respect viitorul, adică pe Rică Venturiano, bucuros să şi-l aproprie, prin căsătoria Ziţii, cumnată-sa, a cărei uniune matrimonială cu tînărul de mare viitor, studinte-n drept şi publicist, unul care vorbeşte bine!, o blagosloveşte cu ceremonioasă şi paternală atenţie!

Nu încape nicio îndoială, Prigoană şi Preda reprezintă exact aceleaşi personaje: trecutul şi viitorul politicii noastre, coborîtă de mult în logica, gustul şi beneficiul periferiei sociale. Motivul nu mai ţine de valori, ci de "ciolaniadă", aşa zisa luptă politică. Miza: o nominalizare importantă, candidatura la înaltul cin de Primar al Bucureştilor. O funcţie care în România, pe modelul utilizat în Franţa, Rusia şi pe alte meleaguri, a născut fie eşecuri usturătoare, fie cariere la cel mai înalt nivel. În ambele cazuri, a generat "resurse" semnificative şi pe termen lung pentru ocupanţii funcţiei cu pricina, precum şi pentru cei care i-au sprijinit direct şi personal, ori prin intermediul maşinăriilor de partid.

Cum a rezolvat politica de la noi conflictul, am spune, inevitabil dintre trecut şi viitor? Printr-o crimă! Prin uciderea Viitorului! Dincolo de oribilul situaţiei, ceea ce trebuie să vă dea fiori de groază este mesajul ei: "Viitorul nostru politic este unul fără Viitor!" Ei, şi ce-i rău în asta?, ar putea întreba cineva.

Deschideţi doar un pic unghiul de focalizare şi priviţi în jur. Politica românească este scena unei competiţii între partidele celor două soluţii ruinătoare: "Viitor fără viitor" şi "Viitor fără trecut". Prima creează citadelele stagnării absolute, care nu mai pot fi dislocate din calea istoriei decît de şuvoaiele cele mari ale revoltei în masă, încheiată cu o nouă întemeiere politică şi socială. Un preţ pe care nu cred că România şi-l mai poate permite, curînd. Pur şi simplu nu mai are resurse pentru aşa ceva în această generaţie şi mă îndoiesc foarte tare că ele vor putea fi create de prima dintre cele care ne vor urma. A doua soluţie, "Viitorul fără trecut", este în plină ascensiune la noi şi este reprezentată într-o formă destul de radicală de Partidul Poporului. Ea a născut, nu doar la noi, ci peste tot unde a fost încercată... şi a fost încercată obsesiv, pe tot parcursul secolului XX!, varietatea nesfîrşită a soluţiilor totalitare. O altă fundătură istorică plină ochi de cadavre şi resurse sociale irosite!

Orice mi-ar spune cineva, este evident pentru orice om de bună credinţă, că lumea lui Caragiale ne este net superioară. Ea are şi Trecut şi Viitor, în timp ce noi ne străduim din răsputeri să le ucidem pe amîndouă!