Înşelătoria alegerilor non-competitive

Este, cred, o dovadă de inabilitate să începi, ca editorialist, cu o definiţie. În acest caz, mă tem, nu am încotro. Alegerile pot fi de două feluri. De regulă noi ne gândim doar la primul gen de alegeri - acelea competitive. Sunt competitive acele alegeri în care există o înfruntare reală între doi sau mai mulţi concurenţi apropiaţi ca forţă electorală. Bush versus Gore, spre exemplu.

Spre deosebire de acestea, alegerile non-competitive antrenează concurenţi foarte inegali. Uneori, acestea degenerează în competiţii de faţadă. În termeni sportivi, ele ar fi echivalentul unui meci între AS Roma şi (celebra) Avântul Prăbuşirea. Există, fireşte, mai degrabă o diferenţă de grad între alegerile non-competitive şi acelea competitive. De regulă, în ştiinţele politice sunt considerate non-competitive alegerile în care între primii doi clasaţi există o difenţă mai mare de 20 de procente. Alegeri non-competitive sunt şi acelea în care nu concurează decât un singur candidat. Sau unde nu avem, cu adevărat, decât o singură opţiune, aşa cum era cazul cu alegerile din perioada regimului socialist de dinainte de 1989, când pe buletinul de vot nu figurau decât candidaţii oficiali.

Cred că înţelegeţi acum unde ne îndreptăm. Haideţi să avansăm un exemplu. Ficţional, evident. Să presupunem că cineva, Ionescu, este ales Preşedinte cu 5 milioane de voturi. Şi apoi împotriva sa votează, într-un eventual referendum, 7 milioane de cetăţeni. Ce ne spune această comparaţie între cele două cifre?

În termenii teoriei votului, nimic. Desigur, politicienii pot să comenteze cum doresc, este problema lor. Dar în termenii analizei teoretice, profesionale, cele două situaţii nu sunt echivalente. Ionescu a fost ales, în prima situaţie, în cadrul unor alegeri competitive. Altfel spus, a luat (doar) 5 milioane de voturi pentru că în turul 2 s-a confruntat cu un contracandidat (să îl numim Georgescu). În schimb, la referendum, Ionescu nu a candidat împotriva nimănui anume. Şi nici într-o alianţă cu altcineva. Cele 7 milioane de voturi din exemplul nostru ficţional nu sunt de acelaşi tip cu celelalte 5 milioane.

Haideţi să examinăm mai bine despre ce este vorba. Să spunem că în turul 1 am avut de fapt trei candidaţi. Pe al treilea îl vom numi, absolut la întâmplare, Andronescu. Acesta a luat 2 milioane de voturi. Sistemul de vot în două tururi îl elimină după primul tur. Alegerile sunt totuşi competitive, pentru că au rămas în cursă Ionescu şi Georgescu, relativ echilibraţi.

Dar ce s-ar întâmpla dacă am organiza, de la bun început, o serie de alegeri non-competitive? Câte voturi împotrivă ar lua, în acest caz, candidatul Andronescu? Structura preferinţelor din exemplul nostru este clară: 10 milioane de voturi împotrivă (votanţii lui Ionescu şi Georgescu, însumaţi). Dar Iones­cu? După aceeaşi logică, 7 milioane. Iar Georgescu? Tot 7.

De ce avem acest rezultat surprinzător şi contra-intuituitiv? Pentru că există o diferenţă radicală între cele două tipuri de alegeri. În primul caz, al alegerilor normale, am avut două tururi şi (minim) trei candidaţi. Alegătorii au acordat altfel voturile şi au ţinut seama că există două tururi, ceea ce în­seamnă că au aplicat strategii (de pildă unii au susţinut un candidat mai slab pentru a-l propulsa în turul 2, pentru a fi învins mai uşor de favoritul lor). În al doilea caz, alegătorii au fost confruntaţi cu o situaţie simplă, care implică o ordine a preferinţelor şi nici nu permite votul strategic.

Putem vizualiza uşor această situaţie. Să presupunem că cineva ne întreabă: "Vreţi un pahar de apă?". Hm... Da, dacă ne este sete. Este o zi călduroasă şi 80% dintre noi ar bea un pahar cu apă. Dar dacă întrebarea ar fi "Vreţi un pahar cu apă sau unul cu suc rece de portocale?" - atunci este limpede că dis­tribuţia opţiunilor ar fi cu totul alta. Acum paharul cu apă rece are competiţie...

Teoria alegerilor a dezvăluit situaţii încă şi mai bizare, în care se formează majorităţi ciclice. Altfel spus, pot avea, pe rând, o majoritate a voturilor, şi Ionescu, şi Georgescu, şi Andronescu.

Ideal vorbind, într-o democraţie alegerile ar fi competitve. În realitate, uneori actorii politici pun presiune pe sistem pentru a le transforma în alegeri non-competitive. Un exemplu frecvent discutat în literatura de specialitate este acela al manipulării graniţelor şi mărimii colegiilor electorale. Regimurile autoritare merg şi mai departe, de pildă limitând accesul adversarilor în mass-media. Totul cu scopul de a transforma alegerile din competitive în non-competitive.

Înşelătoria aceasta este: pretenţia că avem de-a face cu "alegeri" atunci când în realitate nu există o competiţie reală. Teoria sistemelor de vot ne permite să deosebim între diferite tipuri de alegeri precum şi între diferitele tipuri de majorităţi electorale. A le confunda înseamnă, în cele din urmă, să alergăm singuri şi să ieşim pe locul doi. Este şi asta un fel de performanţă, bănuiesc, dacă alta nu le este unora la îndemână...