Iobăgia multilateral dezvoltată

Unii sunt obligaţi să privească cu groază la nămeţii care s-au troienit peste casă şi gospodărie, peste drumuri şi fîntîni, peste tot ceea ce le înconjoară amărîta lor viaţă de supravieţuitori multilateral încercaţi. Alţii admiră, poetic, cerul, cînd tulbure, cînd albastru, zdrenţuit de zbenguiala fulgilor de nea, stînd la gura uriaşului şemineu din livingul cît două şoproane plus un saivan, al vilei de pricopseală. Alţii fac nopţi de veghe, porniţi în aventuroase călătorii cu maşina, cu tractorul, cu tancheta, ori cu maşina smurdului spre locuri uitate parcă de Dumnezeu, unde oamenii suferă şi mor sau, dacă au puţin noroc, suferă şi trăiesc să vadă speranţa atingîndu-le încă o dată tîmplele, salvîndu-i de la disperare cu o bucată de pîine şi o sticlă-două de apă, cu un bandaj, ori o pastilă din cele care mai alină durerile de oase şi de şale. Iarna asta are de toate, pentru fiecare, şi pare că peisajul diferă radical doar din perspectiva ferestrei la care te-a aşezat viaţa. Fiecare vede ceea ce i-a fost dat să vadă!

Aşa şi eu! Mă uit la toţi şi la toate şi desluşesc, cu groază, gradul iobăgesc de dependenţă în care se găseşte cetăţeanul unei Românii înghesuită de o iarnă cu un pic de tupeu şi ceva mai multă ninsoare ca de obicei. Muritorul de rînd al acestei ţări, care se închipuie în restul timpului OM LIBER, CETĂŢEAN şi posesor de drept al LIBERTĂŢII DE JUDECATĂ ŞI DE ALEGERE, se regăseşte la ananghie şi dacă suflă vîntul un piculeţ mai tare peste ţarini, spulberînd zăpada şi îngrămădind-o peste garduri, case şi drumuri. Printr-o simplă toană meteorologică el devine aproape total dependent de bunăvoinţa, puterea şi bunul plac ale acestei invizibile puteri numită Stat! Dacă ai noroc, Statul "te naşte", iar dacă nu, tot el te omoară cu zile, în drum spre spital, ori după ce ai ajuns acolo. El te scoate din zăpadă, dacă ai norocul să fii rudă cu primarul, cu prefectul, cu "cineva" de la Bucureşti, ori să te prindă în obiectivul ei camera de televiziune, balaurul acela setos de sînge, suferinţă şi moarte, care-şi caută peste tot victimele de "breaking news". Dacă nu, nu! Mori cu zile, ori fără zile... cine ştie a le socoti?

De unde ni se trage, oare, şi cum este posibilă regresia aceasta, cvasi- instantanee, din contemporaneitatea secolului XXI, în piesajul troienit al colibelor iobăgiei, săpate în pămîntul secolilor peste care credeam că am trecut, o dată pentru totdeauna?

Cel mai simplu şi în cea mai mare parte adevărat este să spui că ne-a teleportat acolo neputinţa, slăbiciunea, proasta organizare, falsa securitate a "statului" şi a administraţiei sale, îngrăşată peste măsură de indolenţă, lene şi corupţie, de "tradiţionala" şi mioritica toleranţă a cetăţeanului român, dar mai ales de potopul birurilor şi al "tăierilor" pe care le năpusteşte an de an peste capetele noastre, fără să se teamă de consecinţele care i s-ar putea întoarce împotrivă.

Şi totuşi, parcă nu este destul! Oamenii aceştia care suferă au ceva în comun cu cei care le livrează suferinţa în condiţii meteo mai mult sau mai puţin speciale, străduindu-se, totuşi, din cînd în cînd, să le vină în ajutor. Şi unii şi alţii sunt "exemplare" ale unei culturi sociale speciale care se închină la idolul dependenţei brutale, non-funcţionale, a individului faţă de cei care deţin instrumentele puterii. O cultură în care neputinţa proprie, reală sau doar închipuită, este o precondiţie absolută a dobîndirii "certificatului de cetăţean". Rădăcinile ei sunt adînci în societatea românească, iar apogeul a fost atins în ultimele două decenii ale "socialismului multilateral dezvoltat", cînd obsesia soluţiilor neo-iobăgiei a împins puterea să ia cu asalt pînă şi reduta "independenţei alimentare" a individului. "Fabricile de mîncare", la care cetăţeanul trebuia să se ducă cu sufertaşul să-şi ia porţia zilnică, erau în curs de construcţie! De altfel, istoria "socialismului real", nu doar în România, ci peste tot unde el a existat, poate fi descifrată ca istorie a asaltului continuu al puterii asupra libertăţii individuale şi, complementar, ca istorie a exerciţiilor şi instrumentelor de condiţionare, de la "experimentele reeducării" carcerale şi exterminarea "recalcitranţilor", pînă la condiţionarea persistentă, în "mediu natural", a noilor generaţii. Oricît de puţin ne-ar plăcea, ori ne-ar conveni să recunoaştem, asaltul acesta nu a încetat nici după Decembrie 1989. El nu a mai avut virulenţa şi primitivismul metodelor anterioare, dar a marcat succese însemnate prin simpla inerţie. Puterea nu a făcut nimic semnificativ pentru ieşirea societăţii româneşti din cultura dependenţei brutale a cetăţeanului şi a comunităţilor faţă de stat, pentru crearea unei culturi alternative, a libertăţii responsabile, iar acolo unde au făcut alţii cîte ceva, a descurajat, a bagatelizat, a marginalizat, ori a ignorat.

"Idealurile Iobăgiei Multilateral Dezvoltate" nu mai sunt, deocamdată, trîmbiţate de maşinăriile ideologice, cu volumul la maxim, dar hrănesc substanţial noua ideologie a puterii, sunt insidios lăsate să se osifice în structurile noilor instrumente de forţă ale unor regimuri de guvernare tot mai vag şi mai superficial, democratice.