Iohannis-PSD: 85 la 103

Ca la baschet, ar putea să creadă cineva! Un meci este la mijloc, dar terenul pe care se joacă nu este unul sportiv şi nici politic, ci se cheamă Constituţia României!

Nu trebuie să fie cineva "docent" în drept ca să poată citi şi înţelege mesajul şi soluţiile Constituţiei României pentru problemele elementare, cum este cazul mandatului guvernamental. Sunt două situaţii cînd acest mandat este pus în discuţie şi Constituţia prevede un rol expres pentru Preşedintele României. În ordinea logicii democraţiei, primul tip de situaţie survine imediat după desfăşurarea alegerilor. Se anunţă rezultatele, sunt validate, iar pe baza lor instituţia fundamentală a oricărei democraţii, Parlamentul, se constituie şi îşi începe mandatul. Prima problemă a acestui mandat este asigurarea unui nou Guvern. Aici intervine şi Preşedintele, conform art. 103, desfăşurînd în mod logic operaţiunile de consultare a partidelor reprezentate în Parlamentul nou ales/format, începînd cu cel care deţine majoritatea, dacă o asemenea majoritate există. După care, Preşedintele îşi exercită atributul de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Fără să o spună explicit, textul subînţelege, fără echivoc, faptul că acel candidat este agreat/ acceptat de partidul care deţine majoritatea, putînd să fie, sau să nu fie un lider sau un membru al său!

Dacă şi numai dacă nu există majoritate deţinută de un singur partid, textul art. 103 cere Preşedintelui să consulte şi celelalte partide reprezentate în Parlament pentru a se găsi soluţia unui candidat de prim-ministru cu susţinere parlamentară venită din partea mai multor partide reprezentate. Mecanismul art. 103 încearcă, astfel, să evite "jocul în gol" creat de situaţia în care Preşedintele ar "autonomiza", ca să nu spun abuza, privilegiul său de a numi un candidat pentru funcţia de premier, folosindu-l împotriva rezultatului votului din alegeri, adică al partidului care deţine majoritatea, sau a oricărei coaliţii care poate şi se hotărăşte să sprijine un candidat pentru a deveni premier. În acest fel, se evită, din capul locului, un posibil conflict între Preşedinte şi Parlament şi, în plus, se reduce la maxim timpul în care guvernarea nu este asigurată de un Guvern investit de Parlament, cu depline puteri. Pe scurt, această situaţie şi procedurile ei stau în Constituţie sub titulul de "Investitură", iar ea survine, de fiecare dată, după momentul alegerilor generale pentru Parlament.

Mai există, însă, un tip de situaţii în care putem să nu avem un Guvern şi este nevoie de numirea lui. La această situaţie se referă art. 85 al Constituţiei, sub titlul "Numirea Guvernului". Dintr-un motiv oarecare, politic, desigur, un guvern poate să demisioneze, ori poate să îşi încheie mandatul înainte de termen, sub ghilotina unui vot de cenzură. Spre deosebire de altele, Constituţia României nu obligă la o nouă consultare electorală (noi alegeri generale), în aceste cazuri. Ea permite ca, pe baza reprezentării partidelor în Parlament, să se constituie un alt Guvern, cu aceeaşi, sau cu altă majoritate de susţinere politică. Dacă e bine sau nu, asta-i altă gîscă într-altă traistă! Aşa prevede Constituţia şi, pînă nu o schimbăm, acestea sunt mecanismele ei. În acest caz, Constituţia nu a mai prevăzut momentul "consultării partidelor", ca fază preliminară a desemnării de către Preşedinte a candidatului pentru funcţia de prim-ministru. De ce? S-ar putea scrie un mic capitol, interesant, într-o teză de doctorat, pe această întrebare, dar scopul nostru, aici şi acum, este să înţelegem cum funcţionează soluţiile prezăvute de Constituţie, nu care este "filosofia" din spatele lor. Faptul că art. 85 se referă la acest tip de situaţie, diferit, fără putinţă de confuzie, de cel care specifică procedurile de investitură (103), apare în toată claritatea şi din tratarea în paragrafele 2 şi 3 a speţelor mai slabe ale situaţiei, cele în care nu demisionează guvernul în ansamblu, ci doar sunt înlocuiţi diferiţi miniştri (remaniere sau vacanţă) cu specificarea specială că, în caz de remaniere care schimbă compoziţia politică a Guvernului, este nevoie şi de aprobarea Parlamentului pentru schimbările cu pricina.

Dintr-un motiv care şi el ar merita un moment de reflecţie, pentru că faptul nu este "întîmplător", Textul Constituţiei României enumeră cele două tipuri de situaţii, în ordinea inversă faţă de logica democratică a instituirii guvernării: Alegeri, Constituirea Parlamentului, Investirea Guvernului. Să fie acest fapt baza confuziei în care pare că Preşedintele Iohannis s-a hotărît să arunce procesele instituţionale esenţiale ale statului de drept şi ale democraţiei din România? Este clar că domnia sa nu dispune nici de consilierii politici, nici de cei juridici/constituţionali, capabili să se ridice la înălţimea temelor cu care Preşedintele se confruntă, capabili să ofere soluţiile care respectă logica-dinamica constituţioanală, chiar dacă astfel îl contrariază pe Preşedinte, asumîndu-şi astfel riscul de a fi obligaţi de criteriile minime de consistenţă profesională şi morală de a pleca din înaltele funcţii, dacă sfaturile şi soluţiile lor, competent argumentate, nu sunt acceptate de deţinătorul vremelnic al atribuţiilor de Preşedinte al României. Altfel nu s-ar putea explica erorile masive de poziţionare ale Preşedintelui în raport cu logica competiţiei politice, iar acum în raport cu prevederile constituţionale.

Am mai vorbit şi cu alte prilejuri despre mania comunicării pe Facebook şi alte reţele de socializare, de care este cuprinsă, fără de leac se pare, instituţia prezidenţială şi despre deserviciile grave pe care le face actului de guvernare şi proprietăţii comunicării oficiale, care are cu totul alte criterii şi cerinţe juridice de exprimare, faţă de comunicarea socială obişnuită. Cineva, însă, se face că nu înţelege diferenţa; ori cine ştie?, poate chiar nu o înţelege nimeni dintre cei care se joacă de-a instituţiile publice la palatul din vîrful dealului Cotroceni. Comunicatul de pe Facebook dat în numele Preşedintelui României este un monument de confuzie politică şi constituţională, care periclitează actul de exercitare a celui mai înalt mandat al puterii publice din România!

Într-o veselă inconştienţă, textul cu pricina, la persoana întîi, Preşedintele (deci!), ne anunţă că "i-am invitat la Palatul Cotroceni pe reprezentanţii partidelor politice care alcătuiesc noul Parlament". Dacă nu cumva confundă palatul cu pricina cu propriul domiciliu, atunci invitaţia nu are nici un sens, nici constituţional, nici politic. Dacă Preşedintele plasează acţiunea sa în situaţia din art. 103, atunci referinţa aceasta era obligatorie în textul Comunicatului oficial. În acelaşi mod, obiectul consultărilor nu poate fi vreo nevoie de clarificare a Preşedintelui, ci doar cel prevăzut de Constituţie: discutarea diferitelor propuneri pentru un candidat pe care Preşedintele să-l desemneze pentru funcţia de prim-ministru. Dacă Preşedintele vrea să facă altfel de consultări, cu alt obiect şi alte scopuri, politice sau nu, este liber să o facă, dar nu în procedura şi în cadrul oficial prevăzut de Constituţie la art. 103, ci, aşa cum se obişnuia în perioada interbelică, în cadru privat, la domiciliul, la conacul, ori la moşia personală!