Ipoteze de lucru

Să recapitulăm... deci! După Trump în America şi Farage (votul pentru Brexit) în Marea Britanie, toate "mamele Omida" ale acestei lumi pestriţe a comentatorilor, comentacilor şi dătătorilor-cu-părerea-angajaţi-cu-ora pe la televiziunile mai mari sau mai mici ale planetei au prezis venirea iminentă a marelui potop al "populismului". Tragem cu coada ochiului pe fereastră, la "realitate" şi... ce vedem? În primele alegeri parţiale, pentru un loc vacant la Westminster, guvernul şi partidul conservator al doamnei May, întrega cohortă a celor care au decretat "Acesta este viitorul!", ba încă unul "aprobat democratic de către popor", pun un candidat de neînvins, dar se alege un reprezentant al liber-democraţilor; un partid cît pe ce să fie şters din istoria politică britanică după rezultatele dezastruoase ale ultimelor alegeri generale, dar care a ţipat din toţi rărunchii, la referendum, împotriva Brexit. În Italia, convins că poate călări şi el valul populist şi "anti-sistem", junele premier Matteo Renzi dă fuga cu referendumul la populaţie să îi aprobe reformele constituţionale şi economice şi... ce să vezi? Se alege cu un NU, hotărît! Este adevărat, în spatele votului stau pitiţi şi cîţiva "populişti", din tabăra adversă, care visează la fotoliul de prim-ministru al lui Renzi. Dăm fuguţa pînă în Austria, nu pentru ca să ne bucurăm de sezonul de ski, ci pentru alegerile prezidenţiale, remake-ul. După ce populistul Hofer a contestat cu succes runda de acum cîteva luni, care îl dăduse învingător, la mustaţă, pe insipidul, incolorul şi inodorul (politic, desigur!) Alexander Van der Bellen, ca un făcut, iaca, nu se alege Hofer, ci Bellen dar, de data aceasta, cu o marjă respectabilă. Mai că îţi vine a zice: s-a întors lumea pe dos, maică! În realitate, ea stă cuminte la locul ei, doar că nu vrea, cu nici un chip, să se potrivească după "expertiza" şi "predicţiile" comentacilor.

După ipoteza Leonida-Caragiale, "D-apoi bine, frate, pînă cînd tot rabdă azi, rabdă mîine? că nu mai merge domnule, s-a săturat poporul de tiranie..." ni s-a tot cîntat, după ureche, dar cu convingere, că valul de populism din democraţiile occidentale este inevitabil întrucît s-a săturat "poporul" de tirania globalizării!!! Dacă neghiobia ar fi spusă de un "Mitică" oarecare al mapamondului, încă n-ar fi motive de îngrijorare, dar cînd este repetată pe toate tonurile, care mai de care mai doct, cu aere de zicere definitivă despre substanţa şi temeiurile lumii, atunci te poţi întreba doar dacă este prostie cristalină, ori prostie interesată! Pare mai degrabă prostie interesată pentru bunul motiv că societăţile din nucleul dur al globalizării, fiecare în felul ei şi desigur în proporţii diferite, toate au profitat şi profită, adică încasează beneficii ale globalizării mult mai mult decît oricare dintre societăţile din periferia sistemului. Acest lucru este evident chiar şi pentru ultimul dintre "miticii" lumii globalizate. Rămîne însă faptul, adevărat, acela că gradul de nemulţumire al electoratului din marile democraţii ale lumii a crescut în ultimele două decenii şi nu fără motiv. În primul rînd, pentru că beneficiile globalizării se împart între "capital şi muncă", între grupurile social-privilegiate şi cele de-privilegiate după regula "Noi (aproape) totul şi Voi (mai) nimic". Simetric şi în al doilea rînd pentru că, la polul opus, costurile globalizării (nimeni nu spune că ele nu există, ori că sunt neapărat nesemnificative!) sunt decontate între aceste categorii după aceeaşi regulă, doar că, de data aceasta, răsturnată: "Voi aproape totul, Noi mai nimic". De aici provine supărarea şi nicidecum de la "globalizare" pur şi simplu.

Nici marota "mişcărilor anti-sistem" nu funcţionează mai bine, cînd este vorba de a înţelege ceea ce se îmtîmplă pe tărîmul politic şi, mai general, al societăţilor lumii occidentale. Faptul că Donald Trump este o figură atipică pentru cercul rarefiat al pretendenţilor obişnuiţi la Casa Albă nu îl transformă cîtuşi de puţin într-un stîlp sau reprezentant al vreunei mişcări anti-sistem din America. Las la o parte faptul că o asemenea mişcare nu există, nici în America, nici în Europa!!! Apariţia unor vectori politici de alternativă, cum sunt Alianţa pentru Germania (AfD) sau "Movimento 5 Stelle", în Italia, ca să nu mai pomenim despre "Frontul Naţional" din Franţa, nu exprimă cîtuşi de puţin obiectivul distrugerii ori al înlocuirii actualului sistem de guvernare din ţările respective. Ele au oferit unor segmente importante din spaţiile politice local-naţionale o alternativă electorală celor care nu mai cred în faptul că partidele tradiţionale, care domină spaţiul şi alegerile politice, sunt capabile, ori au voinţa de a scoate lucrurile de pe făgaşul pe care au fost aşezate acum mai bine de trei-patru decenii.

În treacăt fie spus, "ipoteza contagiunii", una dintre cele mai vizitate de comentacii politici, se dovedeşte, din nou, ca de fiecare dată, nu doar inoperantă, ci pur şi simplu greşită! Nu există "valuri", "fluxuri şi "refluxuri" electorale, generalizate, pe întreg spaţiul Europei, ori mai mult, în tot spaţiul democraţiilor occidentale. Lumea încă nu este suficient de globalizată pentru a susţine asemenea fenomene, dacă ele s-ar putea produce vreodată!