JOCURILE OLIMPICE 2016 Zece refugiaţi luptă sub steagul speranţei!

Zece sportivi fără ţară, în acest moment, povestesc în bazine, pe tatami, sau pe pistele de atletism drama milioanelor de refugiaţi din întreaga lume. Toţi aceşti oameni reuniţi sub steagul plăpândei speranţe au la Jocurile Olimpice de la Rio o echipă, care nu are obiective şi nu visează neapărat la medalii, dar trage un uriaş semnal de alarmă. Marea victorie este însăşi prezenţa la această competiţie. Zece oameni luptă pentru o viaţă normală sub steagul olimpic. Din echipă fac parte sportivi care au fugit din Siria, Sudanul de Sud, Etiopia şi Republica Democrată Congo.

Conform datelor Naţiunilor Unite, 60.000.000 de oameni şi-au părăsit locuinţele, din cauze diverse, de la dezastre naturale până la conflicte militare, iar 20.000.000 au statut de refugiaţi. Zece dintre ei vor să facă sport în ciuda dramelor care le-au traversat existenţa, iar numele lor sunt: Rami Anis (25 ani - Siria; nataţie), Yolande Mabika (28 ani - Republica Democrată Congo; judo), Paulo Amotun Lokoro (24 de ani - Sudanul de Sud; atletism), Yusra Mardini (18 ani - Siria; nataţie), Yiech Pur Biel (21 de ani - Sudanul de Sud; atletism), Rose Nathike Lokonyen (23 ani - Sudanul de Sud; atletism), Popole Misenga (24 ani - Republica Democrată Congo; judo), Yonas Kinde (36 ani - Etiopia, atletism), Anjelina Nadai Lohalith (21 ani - Sudanul de Sud; atletism), James Nyang Chiengjiek (28 ani - Sudanul de Sud; atletism).

Rami Anis a fugit din Siria în Turcia din cauza războiului. Aventura sa nu s-a oprit pe malul Bosforului, cu o barcă gonflabilă a ajuns pe insula grecească Samos, iar călătoria s-a oprit în Belgia, acolo unde a făcut şi primele antrenamente în vederea participării la Jocurile Olimpice. Yolande Mabika s-a apucat de judo chiar în ţara sa, dar destinul său pare legat de Brazilia. În 2013 la Campionatele Mondiale de Judo de la Rio, a decis să spună stop abuzurilor la care o supunea antrenorul său, care o pregătea inclusiv pentru proba de "înfometare", a fugit de la hotel, iar brazilienii i-au acordat azil. În ţară oricum nu o aştepta nimic bun. Popole Misenga a fugit la 9 ani din Kisangani, unde aveau loc lupte sângeroase, şi după opt zile de rătăcit, singur, prin pădure a fost găsit de nişte soldaţi şi a ajuns într-un centru de minori din capitala republicii Democrate Congo, Kinshasa. Acolo a început să practice judo, fiind convins că doar cei puternici pot să reuşească în viaţă. La fel ca Yolande Mabika, ajuns în 2013 la Rio, şi sătul de înfometare şi de multe alte lipsuri a fugit şi a cerut azil. Yusra Mardini avea toate motivele să se teamă de apă, dar şi-a învins frica. A fugit din Damasc, iar în apropiere de ţărmul Turciei a fost la un pas să se înece, alături de alţi 20 de refugiaţi, atunci când barca ei a început să ia apă. A reuşit să se salveze şi să-i salveze şi pe alţii, iar după o scurtă escală pe insula grecească Lesbos a ajuns în Germania, în 2015, unde a început să se antreneze pentru proba de 200 de metri liber. Yonas Kinde nu vrea să vorbească prea mult despre viaţa sa până la 30 de ani, dar spune că pur şi simplu nu mai putea trăi în Etiopia, unde viaţa îi era pusă în pericol în fiecare zi. În Luxemburg, în urmă cu cinci ani a găsit locul unde poate trăi, munci şi face sport liniştit.

Povestea celor cinci atleţi sudanezi Yiech Pur Biel, James Nyang, Angelina Nada Lohalith, Rose Nathike Lokonyen şi Paulo Amotun Lokoro este similară până la un punct. Aceştia au fugit din ţara lor şi au ajuns în tabăra Dadaab, din nord-estul Kenyei, cea mai mare din lume. Au fugit de un iad şi au nimerit în altul. Tabăra este atacată destul de des de gruparea teroristă Al-Shabaab, iar epidemiile îşi fac de cap secerând sute de vieţi. Din această tabără cei cinci au ajuns direct la Rio şi speră ca viaţa lor să se schimbe. Rose Nathike Lokonyen a făcut pentru prima oară atletism chiar în această tabără, unde a învăţat că în viaţă e bine să ştii să alergi, iar ea are toate motivele să fugă. Paulo Amotun Lokoro era văcar în satul său şi nu visa să alerge în competiţii oficiale, nici nu ştia că există atât de multe ţări în lume, de Brazilia nici nu auzise. Războiul l-a determinat să îşi părăsească ţara, acum pentru toate greutăţile prin care a trecut are ambiţia să ajungă campion mondial. Yiech Pur Biel visa să ajungă fotbalist, dar într-o tabără de refugiaţi e mai greu să găseşti o minge, iar echipele se fac şi se destramă de la o zi la alta, aşa că a ales să alerge de unul singur. Angelina Nada Lohalith nu şi-a cunoscut părinţii, a ajuns în tabără la şase ani, dar speră ca aceştia să fi supravieţuit, iar după Jocurile Olimpice să poată să-i regăsească şi să-i ajute. James Nyang a fost la un pas să fie răpit de rebeli şi să ajungă un "copil - soldat", a avut noroc şi a scăpat. În Kenya s-a apucat de atletism, deşi la început trebuia să alerge desculţ, nu avea pantofi de sport. La Rio are un echipament complet şi vrea să-l poarte cu mândrie.

Prezenţa acestor oameni la Rio reprezintă esenţa spiritului olimpic, spirit care a avut mult de suferit în ultimii ani din cauza diverselor interese financiare şi geopolitice.