"Keynes versus Hayek" sau "Ce punem înaintea boilor: carul sau căruţa?"

Întrebarea "De cîţi economişti este nevoie ca să vedem o criză?", pusă recent de Mark Buchanan, nu fără o britanică doză de sarcasm, face parte dintr-o familie epistemologică asupra căreia putem revendica prioritate cosmică. Rădăcina ei zace în misterul mioritic: "De cîţi miliţieni este nevoie ca să înşurubăm un bec, la lustra din tavan?" Diferenţa este că, la noi, problema are o soluţie, elegantă, în mulţimea numerelor naturale, întregi şi pozitive: de cinci; unul se ţine de bec, iar ceilalţi patru învîrt în sens trigonometric negativ masa pe care stă ăla cocoţat, ca să ajungă la fasung!"

Reacţia lui Buchanan, fizician şi specialist în teoria complexităţii, care s-a apucat să-i convertească pe economişti la teorii ceva mai serioase, în materie ştiinţifică (vezi cartea sa "Previziunea: ceea ce fizica, meteorologia şi ştiinţele naturale ne pot învăţa despre economie"), a fost declanşată de recenta publicare în sacrosantul "Qarterly Journal of Economics" a unui articol cît se poate de "coroziv". Unul care dărîmă idoli! Argumentează împotriva tezei, pentru care alţi luminaţi economişti au primit chiar un premiu Nobel, potrivit căreia, odată cu creşterea numărului şi a ponderii derivativelor în piaţa financiară, se obţine îmbunătăţirea managementului riscurilor şi apropierea de condiţiile ideale ale pieţei. "O idee atît de absurdă, vorba lui Bertrnad Russell (citat de acelaşi Buchanan), încît numai oamenii învăţaţi ar fi putut să o îmbrăţişeze!". Ceea ce se obţine, demonstrează autorul articolului, tînăr profesor de economie la MIT, este doar instabilitatea suplimentară a pieţei, creşterea valorii totale a riscului în sistem şi condiţii mult mai propice pentru criză!

Cred că atît este suficient pentru ca cititorul nostru să înţeleagă "atmosfera încărcată" (vorba lui Caragiale!) care domneşte în lumea teoreticienilor economişti, aceşti epigoni ai şamanismului, din ale căror incantaţii lumea aşteaptă, în zadar, să răsară miracolele lecuirii tuturor relelor care ne seacă la buzunar, de ne doare la lingurică! Mai nou, această comunitate exotică s-a împărţit în două tabere, care şi-au jurat război pe viaţă şi pe... "economie"! Ce Sparta vs Atena? Ce Războiul rozelor? Ce Montague vs Capulet? Ce Est contra Vest? Ce Ciocnirea civilizaţiilor?........mofturi! Keynes versus Hayek......este numele noului Armaghedon! Pe scurt, unii susţin că, fără politici active guvernamentale (modelul Keynes), ieşirea din criză este fie imposibilă, fie grav şi păgubos întîrziată; ceilalţi (modelul Hayek), dimpotrivă, că intervenţia politicilor guvernamentale este cea care nu lasă piaţa să-şi facă treaba, adică să restructureze, să repună lucrurile şi corelaţiile economice în cea mai bună ordine (cu picioarele pe pămînt, care va să zică!), acolo unde le este locul şi nu cu ele în nori, acolo unde le-au adus derapajele create de succesiunea crizelor speculative şi de intervenţia neavenită a guvernelor, mînate doar de spaima consecinţelor politice ale unei macro-crize economice scăpate de sub control.

Nu aş fi îndrăznit nici măcar să mă apropii de spaţiul eteric al acestei ciondăneli, cu un vag iz teoretic, dacă ea nu ar avea consecinţe directe şi dramatice asupra vieţii noastre obişnuite, a muritorilor de rînd. În treacăt fie spus, cele două abordări nu stau, din punct de vedere logic, nici în raport de contradicţie, nici de contrarietate. Propoziţiile lor fundamentale pot fi adevărate simultan, în acelaşi univers non-contradictoriu de condiţii, de îndată ce admiţi că politicile guvernamentale pot fi fundamentate pe legile şi condiţiile pieţei şi pot genera efecte congruente cu aceste cerinţe, iar pe de altă parte, că nu toate soluţiile pieţei sunt acceptabile în acelaşi grad, pentru o societate, deci că intervenţia guvernamentală este necesară, fie şi numai pentru a "selecta" (favoriza) din mulţimea soluţiilor disponibile, pe cele asupra cărora există percepţia că sunt adecvate, într-o măsură mai mare, condiţiilor locale.

Problema noastră, de data aceasta, (nu a lor!) este că teoreticienii, iar mai nou partizanii şi mercenarii celor două tabere se luptă, undeva, doar într-un plan cu totul secundar pentru "idei" şi "soluţii" teoretice într-ale economiei. Ei se află într-o luptă pe "viaţă şi pe moarte", la propriu, pe o piaţă; destul de îngustă, dar plină de "bunătăţi" - salarii şi venituri grase, poziţii instituţionale de prestigiu şi putere! Este piaţa activităţilor care permit o influenţă directă şi indirectă, adesea hotărîtoare, asupra deciziei şi a decidenţilor politici. O piaţă care există şi în România. Iar structura ei este oglinda credincioasă a metehnelor de care suferă ansamblul: neconcurenţială (monopolism politic!), ne sau rău-reglementată (regula bunului plac, al celui mai tare, este "Regula de Aur"!), necompetitivă - produce şi tranzacţionează produse de joasă sau proastă calitate; caracterizată de variaţii dese şi aberaţii de la normalitate, generate relativ uşor dintr-un punct sau altul de influenţă externă; slab adaptată cerinţelor de sistem etc. Într-un mediu cu o asemenea structură, să speri că problemele României vor fi rezolvate de "piaţă", cu condiţia să o laşi să facă ceea ce ştie ea mai bine; ori să crezi că politicile guvernamentale, atît cît sunt ele prefigurate, fie şi involuntar, ca efect al acţiunilor haotice ale guvernării, vor nimeri lungimea de undă a cerinţelor de piaţă este tot una cu a avea de ales între a pune înaintea boilor carul sau căruţa!