La ce folosesc "misiunile de pace"?

Prima dată când am auzit de aşa ce va a fost, cred, pe la începutul anilor '80. La televiziunea lui Nicolae Ceauşescu. În cele două minute de "ştiri exerne" care se difuzau atunci. Era ceva despre "căştile albastre" din Liban, dacă nu mă înşală memoria. Mi s-a părut culmea absurdului. Ce să faci acolo, între două forţe armate, cu o cască albastră în cap? Să oferi o ţintă convenabilă?

În anii '90 afacerea a luat proporţii. "Misiunile de pace" s-au înmulţit. Au devenit un instrument acceptat al politicii externe. E timpul să tragem linie.

Prima misiune de pace a fost United Nations Truce Supervision Organization (UNTSO), din 1948. Ideea era ca misiunea să dureze o lună. O lună! Durează şi acum...

Dar, funcţionarii ONU nu erau oamenii care să se descurajeze cu una, cu două... Banii curgeau, iar pretextul era plauzibil. "Pacea mondială". Sau măcar "dezangajarea regională". Aşa că a urmat a doua misiune, United Nations Military Observer Group for India and Pakistan (UNMOGIP), votată tot în 1948. Şi aceasta există astăzi. A rezolvat ceva? Nu, dar asta nu o împiedică să existe.

Ajunşi în acest punct, cred că e deja vizibil un modus operandi. Se ia o criză. Se ţin discursuri despre pace. Se trimit câţiva militari. Se dă impresia că se face ceva. (Se câştigă şi nişte bani frumoşi, dacă eşti funcţionar internaţional).

Problemele, însă, au apărut rapid. Una dintre ele este că oamenii încep să moară. Prima catastrofă de proporţii s-a petrecut la prima misiune de proporţii a ONU. În 1960 au fost trimişi circa 20.000 de militari în Congo. Au fost ucişi circa 250. Într-un incident celebru, a murit chiar şi Secretarul-General al ONU, Dag Hammarskjold. Circumstanţele sunt şi acum neclare.

Uneori mor şi cei despre care se presupune că sunt protejaţi de prezenţa "căştilor albastre". În 1995, la Srebrenica, trupele de pace olandeze s-au dat la o parte din calea trupelor "Republicii Srpska" şi a miliţiilor sârbe. A rezultat un masacru în care au murit circa 8.000 de bosnieci.

Am avea nevoie de câteva ediţii ale acestui ziar pentru a trece în revistă dezastrele ocazionate de aşa-zisele "misiuni de pace" organizate sub mandat ONU sau sub autoritatea diferitelor organizaţii regionale. Doar un singur alt exemplu ar fi suficient. În 1992-1993, misiunea Unified Task Force (UNITAF) a avut ca sarcină implementarea rezoluţiei 794 pentru protejarea misiunilor umanitare în Somalia. Rezultatul? Catastrofal. După nici 5 luni, trupele s-au retras, lăsând Somalia în ghearele anarhiei. Au murit peste 100 de militari, dintre care peste 50 de americani (atunci s-a petrecut incidentul descris în filmul Black Hawk Down).

Orice minte raţională şi-ar fi dat seama că este ceva în neregulă cu acest tip de acţiuni. Însă birocraţia internaţională nu lucrează cu criterii raţionale. Aşa încât "misiunile de pace" au continuat. În 2003 a fost ucis, într-un atentat sinucigaş, trimisul special al ONU în Irak, Sergio Vieira de Mello, alături de peste 20 de oameni.

Problema principală rămâne ineficienţa. Bun, trimiţi trupe, declari un armistiţiu. Dar ce faci după aceea? Sigur, aşteptarea a fost că părţile în conflict vor negocia o "pace durabilă".

Însă această aşteptare era, de regulă, naivă, dacă nu cumva iresponsabilă. În multe cazuri adversarii erau despărţiţi de un abis. "Armistiţiul" din Coreea, semnat în Iulie 1953, nu a adus pacea în peninsula coreeană. Şi acum Nordul şi Sudul sunt pe picior de război. Încetarea operaţiunilor militare doar a permis regimului stalinist nord-coreean să se consolideze şi să deţină, în prezent, arma nucleară.

"Misiunile de pace" sfidează, de regulă, logica militară elementară. Este introdusă în teatrul de război o forţă armată care nu are mijloacele sau mandatul să intervină efectiv. Nu e de mirare că astfel de misiuni sunt luate în derâdere de şefii miliţiilor locale. Acestea ajung repede să îi ia la ţintă pe cei care, cu căşti albastre pe cap, încearcă să câştige şi ei o soldă pentru familiile lor.

Ce ar fi de făcut? Înainte de orice, un calcul rece al costurilor şi eventualelor beneficii aduse de "misiunile de pace". Sub această umbrelă se ascund tot felul de ticăloşii. Ocupaţia militară rusă în Transnistria e prezentată de regimul de la Kremlin ca o "operaţiune de menţinere a păcii". Soldaţii unor misiuni internaţionale au dobândit o reputaţie deplorabilă pentru comportamentul lor. Mii de soldaţi africani, spre exemplu, au fost investigaţi pentru abuzuri sexuale (cum ar fi în 2007, când un întreg contingent de soldaţi marocani a fost acuzat chiar de Departmentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii din cadrul ONU că a participat la abuzarea unor minore).

Aş vrea să fiu bine înţeles. Cred că uneori intervenţia militară este necesară. Însă aceasta trebuie să fie eficientă. Ceea ce înseamnă că trebuie să aibă ca scop înfrângerea adversarului, nu o plimbare prin faţa camerelor de luat vederi. "Forţele de pace" trebuie să fie mai înainte de orice forţe, pentru a aduce pacea.