Lecţii de la piromani despre pericolul jocului cu focul

Într-o lume apropiată, chiar şi foarte puţin, de ceea ce numim normalitate, discursul recent al conducătorului unei importante bănci centrale ar fi fost întâmpinat cu hohote isterice.

Mario Draghi a avertizat, în cadrul unei conferinţe de la FMI, că băncile centrale trebuie să fie conştiente de riscul major implicat de politicile monetare ultrarelaxate, care pot conduce la instabilitate financiară şi creşterea inegalităţii veniturilor.

"Deoarece utilizarea noilor instrumente poate avea consecinţe diferite comparativ cu politica monetară convenţională, mai ales în ceea ce priveşte distribuirea bogăţiei şi alocarea resurselor, este importantă identificarea acestor consecinţe, evaluarea lor şi adoptarea măsurilor pentru reducerea efectelor negative unde este cazul", a declarat preşedintele BCE (n.a. discursul integral a fost publicat pe site-ul BCE).

În discursul său, Mario Draghi pare foarte convins că poate face faţă "consecinţelor colaterale" ale politicii monetare promovate de BCE.

După ce a constatat că "politica noastră s-a dovedit eficientă până acum", Draghi s-a aplecat asupra a două dintre cele mai îngrijorătoare efecte secundare: alocarea şi distribuirea.

Primul se referă la alocarea defectuoasă a resurselor, ca urmare a condiţiilor financiare ultrarelaxate, fenomen cu implicaţii deosebit de negative asupra stabilităţii financiare. Preşedintele BCE a recunoscut validitatea argumentului, dar a căutat să demonstreze că dobânzile scăzute pot avea un efect deosebit de benefic asupra reducerii gradului de îndatorare al companiilor, gospodăriilor şi statelor.

Ceea ce nu a amintit Draghi este, însă, efectul politicii monetare relaxate a BCE înainte de declanşarea crizei globale. Menţinerea tendinţei de scădere a dobânzilor a determinat creşterea gradului de îndatorare a guvernelor şi creşterea accelerată a creditului acordat sectorului privat.

Când povara datoriilor a devenit nesustenabilă, BCE a redus dobânda la zero, a injectat trilioane de euro în programe de susţinere a sectorului bancar şi a trecut, în ultimă instanţă, la monetizarea datoriilor guvernamentale prin relaxarea cantitativă. Adică s-a încercat menţinerea, cu orice preţ, tocmai a tendinţei de alocare defectuoasă a resurselor.

Oare Mario Draghi chiar este convins că poate să scape din această capcană? Nu a învăţat nimic preşedintele BCE de la Ben Bernanke, fostul preşedinte al Federal Reserve? La începutul QE în SUA, Bernanke declara că Federal Reserve poate finaliza uşor politica monetară neconvenţională.

Realitatea l-a contrazis, iar fostul profesor de la Princeton a preferat să se retragă, în loc să termine ceea ce a început şi să culeagă laurii victoriei împotriva crizei.

Despre politica dobânzilor zero promovată de marile bănci centrale, analistul Martin Hutchinson scrie că "subminează un principiu fundamental al capitalismului, reprezentat de alocarea capitalului pe piaţa liberă". În opinia lui Hutchinson, similară principiilor promovate de Şcoala Austriacă de economie, o astfel de "subvenţionare" a capitalului nu poate avea decât efecte negative. "Nu va exista niciun fel de grijă în alocarea capitalului, iar proiecte fără sens din punct de vedere economic vor fi realizate", mai scrie fostul bancher.

În ceea ce priveşte efectele QE asupra distribuirii veniturilor şi bogăţiei, Mario Draghi a preferat să îndrepte atenţia asupra distribuirii veniturilor şi bogăţiei în absenţa acţiunii BCE. O inflaţie aflată persistent sub ţinta băncii centrale ar fi afectat cel mai mult gospodăriile tinerilor, deoarece această categorie de vârstă este formată mai ales din debitori, care sunt, astfel, foarte expuşi creşterii poverii reale a datoriilor. A lipsit, din nou, explicarea motivelor pentru care tinerii au ajuns să "acumuleze" atâtea datorii.

Revenind la efectele QE în ceea ce priveşte distribuirea veniturilor, Draghi a recunoscut că deţinătorii de active financiare au beneficiat cel mai mult de pe urma tipăririi, dar a subliniat şi efectul pozitiv la nivelul întregii economii, pe fondul reducerii costului capitalului şi a costului de finanţare pentru investitori. Din forma scrisă a discursului preşedintelui BCE nu este clar dacă un alt efect pozitiv, scăderea costului împrumutului pentru consumatori, a fost amintit în mod ironic. Adică BCE este îngrijorată de povara datoriilor care apasă pe umerii tinerilor, dar urmăreşte reducerea costurilor astfel încât aceştia să se îndatoreze şi mai mult?

În aceeaşi zi în care Draghi a vorbit la Washington, de cealaltă parte a Atlanticului îşi exprima punctul de vedere Jens Weidmann. Preşedintele Bundesbank a lansat un nou atac dur la adresa BCE, care "a încălcat tabu-ul finanţării guvernelor prin finanţarea băncilor greceşti", după cum scrie Reuters.

Weidmann a criticat şi programul de relaxare cantitativă al BCE, despre care spune că "există semne de întrebare cu privire la necesitatea sa, mai ales pe fondul incertitudinilor legate de riscurile şi efectele secundare ale unei astfel de scheme".

Se pare că preşedintele Bundesbank nu are nevoie de sfaturile lui Draghi legate de pericolele jocului cu "focul". După ce a constatat că "băncile centrale din zona euro au devenit cei mai mari creditori ai guvernelor, iar politicile monetare şi fiscale sunt tot mai interconectate", Weidmann a precizat că, în opinia sa, "valoarea programului de relaxare cantitativă ar fi trebuit să fie zero".

Declaraţiile lui Draghi şi ale altor bancheri centrali, cu excepţia lui Jens Weidmann, au ca scop, în principal, crearea cadrului care să permită proclamarea ulterioară a inocenţei şi lipsei oricărei responsabilităţi pentru efectele negative ale politicilor promovate.

Într-adevăr, momentul adevărului pare să se apropie tot mai rapid, după cum arată evoluţia pieţelor financiare internaţionale.

Jim Reid, economist la Deutsche Bank, a declarat recent, în faţa clienţilor băncii din Statele Unite, că "nimeni nu mai ştie cum să aplice strategii de hedging sau să stabilească preţurile într-o lume în care trebuie atinse ţintele de performanţă pe termen scurt", după cum scrie Zerohedge.

Creşterea accelerată a randamentelor obligaţiunilor guvernamentale din zona euro din ultimele săptămâni a fost fără precedent în ultimii 25 de ani, după cum arată datele de la UBS Wealth Management, prezentate de Reuters.

Titlurile guvernamentale cu venit fix, considerate odată instrumente care ofereau câştiguri fără risc, au devenit "instrumente riscante fără randament", după cum a precizat Jan Straatman, CIO la Lombard Odier Investment Managers, pentru Reuters.

Aceste evoluţii fac irelevante modelele de risc ale băncilor, în condiţiile apariţiei tot mai frecvente a unor evenimente care ar fi trebuit să se întâmple doar o singură dată la fiecare cinci ani.

Alţi jucători importanţi de pe piaţa financiară, cum este Jamie Dimon, preşedinte şi director executiv al gigantului bancar JP Morgan, au constatat că fluctuaţia intraday a obligaţiunilor guvernamentale americane cu maturitatea la 10 ani din octombrie 2014 a fost un eveniment care ar fi trebuit să se întâmple odată la 3 miliarde de ani, după cum scrie Bloomberg.

Din păcate, astfel de declaraţii arată că marile bănci internaţionale nu au învăţat nimic din criză, inclusiv în ceea ce priveşte cuantificarea riscului, deoarece sunt convinse că băncile centrale vor face totul pentru suprimarea volatilităţii.

După mai mulţi ani de succese în această direcţie, lucrurile par să se schimbe rapid. "Combinaţia dintre lichiditatea monetară ridicată (determinată de dobânzile zero şi relaxarea cantitativă) şi lichiditatea redusă în tranzacţionare (determinată de reglementări şi cerinţele de capital) a condus la crearea unor goluri de aer", a declarat Jim Reid pentru Bloomberg, care a mai avertizat că "lipsa lichidităţii în următoarea perioadă de declin a pieţelor va crea haos".

În aceste condiţii, ultimul discurs al lui Mario Draghi poate fi uşor comparabil cu al unui piroman care ţine lecţii despre pericolul jocului cu focul. Dar, spre deosebire de un piroman adevărat, care, poate, ar fi lansat avertismentele înainte să aprindă chibritul, preşedintele BCE "avertizează" după aruncarea chibritului aprins în mijlocul unei economii pline de "uscături", rezultate în urma unui proces de alocare defectuoasă a resurselor, care s-a accentuat de la crearea Băncii Centrale Europene.

Prin discursul de la Washington, Mario Draghi a început construirea dosarului "apărării". O singură necunoscută a mai rămas: forma finală a scuzei care va urma eşecului QE în Europa, deoarece nimeni nu îşi va asuma responsabilitatea şi va fi gata să suporte consecinţele.