Legea efortului minim şi politica... la români

La întrebarea, de care nu e chip să mai scăpăm de cînd e România, Românie, "De ce merge politica-democraţia, la noi, atît de rău?", răspunsurile pe marginea cărora glosează mai toată lumea abia aştern o listă. Şi aceea, foarte scurtă.

Primul este argumentul tip "stupid people", cu diferite variaţiuni, din care rezultă că dacă românii ar fi îngeri, atunci toate lucrurile ar funcţiona cît se poate de bine. Dar, cum nu sunt, după cum nu sunt o mulţime de alte lucruri, de exemplu, nici protestanţi, catolici, breslaşi, urbanizaţi, industrializaţi, intoxicaţi de raţionalism, ori cu vocaţia irepresibilă a apostolatului Libertăţii, diferenţa se simte şi se acumulează în reaua funcţionare a sistemelor de guvernare, ca şi a mai tuturor celorlalte instituţii de care e bolnavă societatea noastră pseudo-modernă. Vorba lui Groşan, ne-am născut pe planeta mediocrilor, creştem, învăţăm, iubim, muncim şi trăim pe planeta mediocrilor, după cum o să şi murim pe aceeaşi planetă, acolo unde, oricît s-ar strădui, băştinaşii nu se pot elibera de povara gravitaţiei planetare, după cum nu pot, niciodată, construi un avion, ori măcar un tractor care să funcţioneze mai mult timp decît cel necesar pentru repararea lui, după cum nici nu vor înţelege vreodată frumuseţea ecuaţiilor Euler-Lagrange, ori ce vrea să spună expresia latină Ex nihilo nihil. Povestea vorbei: cum e turcu' şi pistolul!

Al doilea tip de răspuns, răsărit mai de curînd, invocă faptul că unealta democraţiei şi a politicii, care li s-a dat românilor, e stricată din concept şi din construcţie, deci, oricît s-ar strădui bieţii de ei, n-au cum să facă dintr-o trotinetă fără roţi, vehicul interplanetar. Oricît şi oricum ai drege-o, tot stricată rămîne! De aici, entuziasmul de a îmbrăţişa orice altă variantă care s-ar ivi la orizont, fie ea şi o simplă fantasmă, cum este aşa zisa "democraţie directă". Istoric vorbind, însă, românii nu s-au dat în vînt după alte forme de democraţie, ci s-au predat, cel mai adesea fără prea mare rezistenţă, pe alocuri chiar cu entuziasm, în braţele primului regim de tip autoritar, anti-democratic, care şi-a putut constitui o bază de putere, fie cu sprijin intern, fie extern, fie cu o combinaţie a acestor două componete vectoriale.

Cele două tipuri de argumente au în comun premisa subînţeleasă că ceea ce numim politică-democraţie în România este mai degrabă o boală, o formă patologică, anomică, de manifestare-funcţionare a socialului.

Iar, dacă este cineva în căutare de exemple, nici nu trebuie să se străduiască prea mult cu cercetarea. Realitatea, generoasă ca de obicei, ne-a explodat în faţă un buboi cît casa: fraudarea alegerilor prezidenţiale, cu largul concurs, deloc dezinteresat, al unor instituţii şi persoane de putere din sistemul statal. Deocamdată, suntem în faza cercetărilor. Dar, dacă acolo unde acum este doar fum, vom găsi că cineva chiar a pus pe foc scîndura şi aşa subredă a democraţiei din România? Să te ţii, atunci, probleme constituţionale! Dăm înapoi timpul cu zece ani? Anulăm toate actele semnate de un Preşedinte care, în realitate nu a fost, de drept, Preşedinte? Desigur, întrebările sunt pur retorice. Nimic din toate acestea nu se va întîmpla; cel mult nişte piţifelnici cu grade şi funcţii, mai mari sau mai mici, vor fi puşi la cazne de atît de oarba şi de strîmba noastră justiţie, nu de dragul justiţiei, ci al spectacolului public!!! Hazul poveştii este, însă, rolul pe care şi l-a atribuit, cu de la sine cădere, beneficiarul acestei posibile "erori democratice", cel care acum se străduie din răsputeri să ne facă să credem în ipoteza iepuraşului parşiv. Cînd a creat sistemul noii jungle a puterii din România, el a fost convins, ba chiar a verificat atent că a distribuit în roluri de tigri, lei şi hiene, nişte iepuraşi. Dacă ei s-au apucat să sfîşie carne de om şi să-şi umple boturile de sînge, atunci se vede treaba că iepuraşii au înnebunit, ori au luat-o razna de capul şi pe barba lor! În consecinţă, ei trebuie să răspundă şi să plătească pentru oalele sparte ale democraţiei, nu cel care i-a dotat cu legi, cu bugete astronomice, cu gheare şi colţi, nu cel care i-a asmuţit asupra concurenţilor şi a inamicilor săi politici, ori personali!

Dar, dacă ipoteza care subîntinde aceste două tipuri de argumente este falsă?!!! Întrebarea merită pusă, iar răspunsurile căutate, nu doar de dragul exerciţiului intelectual, ci şi pentru că sunt motive serioase să o facem. Unul dintre cele mai serioase este acela că nici un sistem (organism) nu funcţionează permanent în stare anomică! Prin definiţie, anomia este temporară şi, ori este eliminată, sunt contracarate sursele care o produc, iar sistemul revine la starea de optim, ori acesta cedează, încetează să mai funcţioneze, se face bucăţi, praf şi pulbere sub impactul devastator al tensiunilor -disfuncţionalităţilor care încep să se potenţeze reciproc şi să îşi acumuleze costurile exponenţial!

Una dintre cele mai seducătoare ipoteze este aceea că politica-democraţia la români este merci bine. Desigur, nu din perspectiva obiectivelor pe care teoria ne spune că ar trebui să le realizeze - gestiunea şi rezolvarea problemelor din spaţiul guvernării spre binele public. Pe acestea nu le-a realizat niciodată şi nu întîmplător, ci pentru simplul motiv că nu le-a avut în lista de sarcini!!! Politica şi democraţia funcţionează în societatea României pentru cu totul alte scopuri, pe care le şi realizează destul de bine. Ca dovadă, sistemul continuă să "macine", nu se gripează, nu dă semne de slăbiciune! Care sunt aceste scopuri din spatele ecranului pe care sunt proiectate, pentru "prostime", lozincile ideologiei "gîndirii juste"?

Primul şi cel mai evident este realizarea unei funcţii sociale esenţiale în sistemele sociale ale lumii moderne, ascensiunea verticală. Nu doar posibilitatea, ci realitatea schimbării radicale de status social, într-o singură viaţă de om, ca urmare a acumularii supra-accelerate de "bogăţie", "putere", "prestigiu". În alte societăţi această funcţie este ceva mai echilibrat realizată de mecanisme complementare, cum sunt cele ale economiei şi politicii, ori ale economiei, instituţiilor meritocratice şi politicii. În societatea României, singurul mecanism disponibil pentru această funcţie a fost şi rămîne "politica". Mai precis parazitarea sistemului de putere creat de instituţiile statului, de unde se extrage şi "materia economică" care hrăneşte averile noilor îmbogăţiţi ai puterii.

Unul dintre principiile fundamentale ale acţiunii umane, individuale şi colective, care respectă de altfel, un principiu universal la nivel fizic, indiferent de gradul de complexitate al structurilor şi al sistemelor implicate, este cel al "efortului minim". De la formularea lui Fermat a legii "economiei de timp" pe care lumina o face atunci cînd se deplasează între două puncte, prin medii de densitate diferită, la procesele cu atribuţie preferenţială ("Efectul Matei") şi de la distribuţiile Pareto şi Yule, la comportamentele structurilor disipative studiate sistematic de Prigogine, pînă la ecuaţiile Lindblad din lumea structurilor cuantice, peste tot acest principiu domină comportamentele sistemelor, de orice tip. Într-o subtilă remarcă la formularea lui Fermat, Faynman observă că lucrurile se petrec ca şi cînd sistemele de orice fel ar urmări mereu să minimizeze ceva. Pe scurt şi în forma sa universală, acest ceva este numit entropie.

Oricît ar părea de lungă bătaia, de ce nu am lua în calcul ipoteza că politica la noi face acelaşi lucru. În lipsa altor sisteme care să asigure funcţiile esenţiale pentru echilibrul dinamic al unei societăţi confruntată cu schimbarea permanentă (indiferent de ritm), cum sunt toate societăţile moderne, cu forţe şi tensiuni permanent prezente, care o ţin semnificativ departe de optim, în regiunea condiţiilor "departe de echilibru", sistemul politic la noi, "lăsat de capul lui", face nu ceea ce scrie în prescripţiile ideologice, ci ceea ce contribuie, cu toate costurile asociate, la controlul dinamic al mişcării sociale într-un spaţiu istoric mereu nesigur, instabil şi generator de stress.

Dacă vrem ca politica-democraţia să se ocupe de temele şi problemele ei specifice şi să reintre în logica de funcţionare prescrisă de modelele de guvernare acreditate deja istoric, atunci trebuie să o eliberăm de servituţile unor funcţii sociale care nu îi sunt specifice. Iar, acest lucru nu se poate face nici prin decret şi nici prin "alţi oameni", ci prin construirea de instituţii-mecanisme, capabile să preia şi să realizeze funcţiile fără de care nici o societate nu poate funcţiona prea multă vreme: de la crearea, acumularea şi gestiunea investiţională a resurselor necesare vieţii şi dezvoltării, pînă la dinamica ascensională şi orizontală de status-rol, la creşterea zestrei sociale de educaţie-inovare-soluţionare a problemelor sociale, respectiv a capacităţii generale a societăţii de gestiune şi disipare a efectelor de tensiune, conflictualitate, surpriză, şoc, social sau natural. Diferenţa este, cam, cea dintre epoca pietrei cioplite şi cea a computerelor cuantice. Să fim însă, optimişti: dacă vrei, poţi!