Lumea nouă

"Lumea nouă" este emblema, dar şi destinul Modernităţii. Puţine "presimţiri" au fost mai puternice şi, pe cît de puternice, pe atît de des repetate: "Stăm sub semnul naşterii lumii noi!" De la Columb, stăpînul navigaţiei cu pînze şi compas, la Columbia, naveta spaţială, lumea omului modern se naşte, mereu alta, schimbată, radical schimbată, de nerecunoscut schimbată, sub ochii miraţi ai fiecărei generaţii. Motorul care îi susţine dinamica este unul "clasic" în patru timpi: ştiinţă şi tehnologie, educaţie şi cultură, libertate individuală şi transformarea (măcar în parte!) a instituţiilor puterii în furnizoare de servicii către cetăţeni şi comunităţile lor, dezvoltare economică bazată pe "raţionalitatea" legilor pieţei şi pe organizarea producţiei după tiparul militar-industrial. Fiecare dintre aceste domenii specializate ale realităţii sociale beneficiază de "apa vie" a celorlalte trei izvoare şi, la rîndul său, creează şi sporeşte resursele necesare potenţării celorlalte, la fiecare ciclu generaţional. Este primul sistem social cu mai multe bucle pozitive de feed back creat în istoria cunoscută a omenirii. Efectele şi performanţele sale sunt pur şi simplu copleşitoare! Evident, generaţia actuală nu face deloc excepţie. Stă şi ea în pragul unei alte "lumi noi" şi priveşte uimită la ce i se aşterne înainte. Oamenii sunt deja pe cale să altereze sistematic datele bio-tehnologice ale speciei pentru a deschide calea cel puţin altor trei lumi noi, cu care, un timp, vom fi obligaţi să interacţionăm: cea a "cyborgilor", cea a oamenilor "profund modificaţi (alteraţi/potenţaţi) genetic" şi cea a "maşinilor gînditoare" cu independenţă în alegerea viitorului lor. Lumea cea nouă se pregăteşte să facă primul pas către noua frontieră şi către următoarea mare migraţie, inter-planetară. Faţă de lumea de astăzi, totul, de la "fabricarea noilor oameni", educarea lor şi pînă la modelele de bază ale interacţiunii sociale - economie, politică etc., va fi radical schimbat într-o generaţie, maxim două. Evident, dimensiunea spiritual-culturală a noii lumi va arăta cu totul diferit de ceea ce experimentăm astăzi.

Între noi, lumea noastră, şi această lume nouă, pe cale de-a se naşte, pare să stea, însă, o prăpastie: marea criză globală. Una care sapă la temelie şi prăbuşeşte nu doar "ordinea" financiar-economică pe care ne-am bazat pînă acum, ci şi pe cea politică, de la organisme şi structuri statale, la instrumente, reguli şi modalităţi de a face politică, ori de a administra treburile publice. Pornită la vale, pe versantul abrupt şi stîncos, ca o căruţă fără cai şi vizitiu, cu sentimentul acut că este predestinată să nu se oprească decît în fundul genunii, lumea post-modernă anunţă, pe toate tonurile şi în toate gamele, "sfîrşitului lumii". O noutate la fel de veche, în structurile culturale şi social-psihologice ale Modernităţii, ca şi anunţul perpetuu al schimbării radicale şi iminente! Nimic mai simetric: lumea modernă este prinsă ca într-un cleşte nemilos între răsărituri şi apusuri neîntrerupte ale civilizaţiei sale! Locul şi rolul "catastrofelor" în aceste neîntrerupte treceri între lumi reprezintă un subiect care te-ai fi aşteptat să fie vizitat mai des şi cercetat cu mai multă aplecare spre sistematizare. Nu e cazul! Abia acum, în anii din urmă, se impune evidenţa că, în istoria cunoscută, catastrofele naturale sunt, de departe, vectorii cei mai puternici ai schimbării sociale, chiar dacă nu sunt recunoscuţi ca atare prin manuale. Uneori cu efecte distructive masive, echivalente cu extincţia unor mari grupuri de oameni, state şi civilizaţii, alteori cu valenţe de potenţare, fără precedent, a vieţii sociale. Pe locul următor, stau catastrofele biologice, cu aceeaşi dublă valenţă negativ-pozitiv. În sfîrşit, pe ultimul loc stau catastrofele generate de activitatea umană însăşi, iar dintre acestea cel mai important este, de departe, războiul. Această formă de interacţiune socială, pe care anticii nu se sfiau să o catalogheze drept o manifestare de "nebunie colectivă", a marcat trecerea generaţiilor ultimelor două secole, de la "o lume, la alta", mai ales prin consecinţele demografice, dar şi prin alte bucle de influenţă, cum sunt cele generate de eforturile concentrate ştiinţifico-tehnologice, de favorizarea schimbării modelelor de organizare statală şi politică, economice şi culturale. Acest aspect sincopat al schimbărilor inerente ciclurilor modernităţii este însă mult exagerat la nivel cultural de faptul că oamenii fiecărei generaţii nu trăiesc şi nu operează în activităţile lor zilnice cu memoria activă a trecutului lor. În realitate, aşa cum observa Max Weber ("Die sozialen Grunde des Untergangs der antiken Kultur"), lumea veche nu se sparge brusc în mii de cioburi, ci, mai degrabă, apune îndelung, îşi consumă resursele, în timp ce lumea cea nouă îşi face loc, la început nevăzută, insidios, în ţesătura ochiurilor sale, impunînd în cele din urmă soluţiile noi, din necesitate, unei lumi prezente lăsată fără viitor, fără alternativă, de apusul celei vechi.

Singurul lucru cert: întoarcerea în trecut, la trecut şi la modelele sale, este imposibilă, oricît de tentantă le-ar părea unora ca "soluţie", oricît de disperaţi ar fi alţii, de lipsa soluţiilor imediate! Cînd lumea cea veche îşi ţipă drama lipsei de soluţii, ca dintr-o bolgie a infernului, e sigur că undeva soluţiile au apărut deja, doar că ele aparţin lumii noi şi, de aceea, nu pot fi văzute de cei obişnuiţi şi disperaţi să le păstreze pe cele vechi!

Concluzia e foarte simplă: staţi liniştiţi, există viaţă şi după "marea criză". Alta, însă!