Lumea şi noi

Percepţia importanţei şi impactului evenimentelor este întotdeauna relativă. Uneori prea relativă! Finala de feminin a turneului de tenis de la Roland Garros şi întâlnirea cu Donald Trump a preşedintelui Klaus Iohannis au ocupat mediatic sfârşitul de săptămână al românilor, deşi alegerile din Marea Britanie sau audierea în Senatul american a lui James Comey, fost şef al FBI, au făcut prima pagina a ştirilor în restul lumii. Iar ceea ce a făcut ca informaţiile privind întâlnirea preşedintelui român cu cel american să treacă dincolo de graniţele României a fost tocmai situaţia politică americană. Răspunsul lui Donald Trump la întrebarea unui ziarist american privind declaraţiile lui Comey făcute cu o zi înainte au făcut înconjurul lumii şi odată cu ele şi ocazia în care au fost spuse, conferinţa de presă comună cu preşedintele României.

De altfel, pentru a limpezi şi mai mult conjunctura politică americană a întâlnirii de la Casa Albă dintre cei doi preşedinţi, este instructiv să urmărim răspunsul lui Donald Trump la întrebarea dacă recunoaşte că a făcut presiuni care să obstrucţioneze ancheta FBI privind intervenţia ruşilor în alegerile americane: "Nicio coliziune. Nicio obstrucţie. El este un leaker (cineva care distribuie informaţii secrete)", a spus Trump despre Comey în timpul unei conferinţe de presă de la Rose Garden. Şi a continuat: "Dar vrem să ne reîntoarcem la conducerea ţării noastre minunate". ("No collusion. No obstruction. He's a leaker. But we want to get back to running our great country."). Pentru că, într-adevăr, acesta a fost contextul în care s-a desfăşurat vizita preşedintelui Klaus Iohannis la Casa Albă: un preşedinte asediat în interior şi acuzat că ar fi obstrucţionat justiţia şi izolat pe plan exterior.

În aceste condiţii chiar a fost vizita de la Washington un succes? Depinde la ce raportăm această întâlnire: la vizitele precedente ale şefilor de stat români sau la situaţia existentă. Pentru că, dacă ne raportăm la vizitele precedente ale unor şefi de stat, cele ale lui Nicolae Ceauşescu (în octombrie 1970, sub preşedinţia lui Richard Nixon, o scurtă vizită în iunie 1975, sub preşedinţia lui Gerald Ford, şi apoi cea din aprilie 1977, sub preşedinţia lui Jimmy Carter) au atras mai mult atenţia decât vizitele lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis. Atunci, în deceniul al optulea, Nicolae Ceauşescu era considerat un "copil teribil" al Estului comunist, iar ceea ce era pus în prim plan era mai mult aşa-zisa poziţie anti-sovietică a României decât personalitatea dictatorului comunist. Şi, privind retrospectiv, influenţa acelor întâlniri a fost mult supralicitată.

De această dată, preşedintele Klaus Iohannis a reuşit în primul rând o operaţiune politică cu dublă semnificaţie în politica internă: pe de o parte a dovedit că poate obţine mai mult decât participarea la două mese festive oferite de fostul preşedinte american Barack Obama, în septembrie 2015 şi aprilie 2016 (când nu a putut discuta decât cu vicepreşedintele Joe Biden), dar mai ales că reuşeşte să puncteze categoric în raport cu atât de mediatizata participare privată a lui Liviu Dragnea la ceremonia de inaugurare a noii preşedinţii, din 20 ianuarie. Însă, dacă izolarea externă şi atacul concentrat împotrivă pe plan intern nu ar fi pus Casa Albă într-una din cele mai slabe poziţii din întreaga istorie americană, cu toate relaţiile şi pârghiile pe care ambasadorul George Maior le-ar putea pune în mişcare (datorate, mai ales, fostei sale poziţii de şef al SRI), întâlnirea Trump-Iohannis nu ar fi fost realizată într-un timp atât de scurt. Căci cele trei luni în care s-a pregătit întâlnirea nu sunt, în timpuri normale, suficiente pentru ca un şef de stat din Europa de Est să întâlnească un preşedinte american.

Odată cu această vizită, care a pus în defensivă pe Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu, apetitul pentru suspendarea lui Klaus Iohannis a scăzut, iar această posibilitate, fără să fie imposibilă, devine improbabilă. În acest sens, declaraţiile preşedintelui american în privinţa susţinerii luptei împotriva corupţiei şi pentru întărirea statului de drept au dovedit că politica americană nu se schimbă atât de uşor pe cât sperau şi susţineau unii la Bucureşti.