Lupta pentru pace şi cărămizile noului Babilon

La Radio Erevan, un ascultător întreabă: Este adevărat că în viitorul luminos al omenirii nu vor mai fi războaie? Noi răspundem: este adevărat, dar va fi o luptă pentru pace de n-o să mai rămînă cărămidă peste cărămidă!!!" "Erele noi", în istoria lumii, încep toate, fără excepţie, după un mare război. Mare, nu neapărat prin distrugeri, număr de morţi şi răniţi, ori resurse consumate, cît prin măsura în care determină schimbări în traiectoria celor mai importanţi actori internaţionali şi în raporturile (de putere) dintre ei.

Cel puţin în secolul XX, oamenii politici importanţi, din a căror minte şi practică au fost zămislite noile articulaţii ale păcii (Winston Churchill,"The Sinews of Peace"), au fost bîntuiţi de obsesia că lucrarea lor nu va mai lăsa loc, în "noua eră", pentru un alt mare război. Speranţa, dacă nu chiar convingerea, a fost aceea că Pacea şi Justiţia, pilonii porţii de intrare în noul templu al păcii, ridicat peste lume, pot scote definitiv din uz şi din practica politicii cuvîntul război. Celebrul discurs wilsonian, al celor 14 puncte, din ianuarie 1918, este mai mult decît concludent: "Trecute sunt zilele cuceririlor şi ale expansiunii; asemenea şi ziua înţelegerilor/tratatelor secrete la care anumite guverne se angajează doar pentru interesul lor şi care, într-un moment neprevăzut tulbură pacea lumii/.../ Ceea ce noi cerem/.../este ca lumea să fie un loc sigur şi propriu pentru a trăi; în particular să fie un loc sigur pentru naţiunile iubitoare de pace, care, asemenea naţiunii noastre, doreşte să îşi trăiască propria viaţă, să îşi aleagă propriile instituţii, să fie sigură de un tratament bazat pe justiţie şi echitate din partea altor popoare ale lumii, la adăpost de forţă şi agresiune egoistă. Toate popoarele lumii sunt partenere şi împărtăşesc acest obiectiv, iar din punctul nostru de vedere este clar că atîta vreme cît nu faci dreptate altora, nu ţi se va face nici ţie dreptate. De aceea, programul păcii în lume este şi programul nostru, singurul program posibil." Ce s-a ales de programul wilsonian, se ştie încă din zilele lui octombrie 1918! De la principii la realitate, pare să existe o prăpastie de netrecut. Chiar în zilele Conferinţei de pace, Wilson însuşi se dezice, în practică, de propriul program, ceea ce smulge incredibila răbufnire a lui Keynes, la adresa lui şi a delegaţiei americane: "Au avut şansa de a adopta o viziune largă, sau cel puţin umană, asupra lumii, dar au refuzat-o fără ezitare. Wilson este cel mai mare escroc de pe pămînt". Urmarea este cunoscută! În expresia unui delegat francez la tratativele din 1918: s-au pus bazele următorului război "just şi durabil". Scenariul, cu alţi actori şi, desigur, altă scenografie, s-a repetat şi după cel de-al doilea război mondial. Cu ceva mai puţină pompă, baluri şi semnături oficiale, altele decît cele de pe capitulaţiile de război ale Germaniei, Italiei şi Japoniei, respectiv cele de pe actele de naştere ale ONU şi NATO. Istoria care a urmat celui de al doilea război mondial a refăcut scenariul visurilor de pace, urmate doar de un alt tip de război. I s-a spus rece, doar pentru că SUA şi URSS nu s-au confruntat direct, cu mijloace militare. În rest, s-au confruntat cu toate celelalte mijloace disponibile; cît despre cîmpurile de luptă, ele au fost umplute de pionii disponibili şi dispensabili ai "terţilor". Din Orientul Mijlociu, pînă în Asia şi din America Latină pînă în deşerturile Africii, victimele noului tip de război au depăşit cu mult, ca număr, într-o jumătate de secol, hecatomba celui de al doilea război mondial.

Istoria care se derulează de două decenii şi mai bine, după încheierea Războiului Rece, nu pare să aibă nici cea mai mică intenţie, ori şansă, de a ieşi din datele deja "clasice" ale scenariului urmat pînă acum. Vînzătorii de iluzii şi dividende ale păcii au avut, ca de obicei, fereastra lor de oportunitate, doar că ea a rămas abia întredeschisă, foarte puţin; în total, vreo cinci ani. După care... ne-am întors în lumea războaielor. Singurul lucru neclar, încă, este: ce fel de războaie? O parte din istoria acestui "nou ev", a "noii ordini mondiale", a repetat actul I al perioadei de după primul război mondial. Atunci, prăbuşirea Austro-Ungariei, acum, dispariţia URSS. Atunci, apariţia noilor state europene, acum, reapariţia statelor europene independente, cum este cazul Ucrainei sau al statelor din Nordul baltic şi Caucazul de sud! Atunci, prăbuşirea economică necontrolată a Germaniei, urmată de ascensiunea politică fulgerătoare a "marelui salvator"; acum prăbuşirea controlată a Rusiei, urmată de ascensiunea altui "mare salvator" avînd ca mandat "repararea nedreptăţilor istorice" şi "recîştigarea locului cuvenit la masa marilor puteri". Atunci, o destul de largă "înţelegere" faţă de dorinţa, pretenţiile, şi chiar mijloacele prin care Germania a revenit în ecuaţia de putere a Europei şi a lumii; astăzi o destul de largă "înţelegere" faţă de dorinţa, pretenţiile şi chiar mijloacele prin care Rusia a revenit în ecuaţia de putere a Europei şi a lumii! Atunci, o mare criză economică globală; astăzi o altă mare criză economică globală.

Paralelele dintre liniile de perspectivă ale tablourilor supuse comparaţiei sunt copleşitoare, dar pot fi, în acelaşi timp, înşelătoare. Istoria pare să spună că războiul "noii ere" este întotdeauna diferit, ca natură, de cel anterior. Avem de ales, deci, între un război al statelor, împins dincolo de pragul nuclear şi unul al "populaţiilor" şi "triburilor" care ne-ar putea întoarce la logica politică a vremurilor de la 1648, a Păcii westfalice, un multipolarism al noilor, dar inegalelor centre de putere cu pretenţii şi aspiraţii imperiale!