Madiba: omul şi mitul

Toţi suntem datori, nu doar cu o moarte, ci şi cu ceva din viaţa noastră. În cazul de faţă, cu un gînd pentru cel ce ţi-a dăruit, fără să te ştie, fără să fi fost în prezenţa lui mai mult de cîteva ore, fără să te bage, neapărat, în seamă. Un dar pe care fiinţa lui îl genera ca pe o aură, neîntrerupt şi luminos, însoţit de un zîmbet cald, din care împrejurările dramatice ale vieţii sale nu au putut ucide nici inocenţa, nici seninătatea, nici lipsa de prejudecăţi, nici ghiduşia copilăriei. Un dar care poate schimba, ori călăuzi, viaţa oricui crede în valoarea etalonului universal numit OM! Mandela susţine că el însuşi a primit acest dar de la tatăl său, sub forma "unui încăpăţînat sens al dreptăţii" şi "a unei mîndre stări de rebeliune". Ceea ce a urmat, în viaţa sa, sunt doar consecinţele acestei moşteniri.

Omul şi mitul Mandela stau astăzi în cumpănă. Primul a plecat la cele veşnice, iar, pentru o vreme, viaţa lui va fi din nou răscolită, pentru a scoate la iveală, fiecare după gust şi interes, bunele sau relele adunate acolo, ca în traista oricărui muritor. Mitul abia începe să fie construit, probabil, în cîteva variante care vor intra în competiţie, pentru a lăsa apoi locul uneia dintre ele, ori unei fuziuni, capabile să îmbrăţişeze fericit elementele esenţiale ale oricărei paradigme autentice: naşterea, călătoria, lupta, izbînda, moştenirea.

Gîndul cu care-i sunt dator lui Mandela este că, în lumea pe care ne-o lasă, nici "omul" ascuns între filele istoriei consemnate, nici "mitul" nu-i vor spune suficient de răspicat mesajul! Cu atît mai puţin în lumea societăţii româneşti, unde "Nelson Mandela" este doar un ecou, puternic filtrat prin maşinăria de propagandă, înainte de 1989, ori prin maşinăria de non-sens a ştirilor fără conţinut, din noua "epocă de aur" a comunicării globale. Nu cred că există vreo şansă ca referiri consistente la ceea ce reprezintă pentru umanitate moştenirea autentică "Mandela" să apară în vreun manual din România, în următorii 50 de ani, astfel încît generaţiile următoare să poată prelua ceva din darurile sale. Iar vina nu o poartă, în primul rînd, maşinăriile de propagandă, nici cele vechi, nici cele noi, ci lipsa "culturii Libertăţii", care străbate educaţia şi istoria noastră socială!

Mandela nu este un "iluminat" al Libertăţii. Nu a "primit" acest mesaj, misiune, printr-un act de "instituire". Mandela s-a construit şi a fost construit de împrejurările vieţii sale ca un "şcolar" al Libertăţii. Naşterea îl sortise unui statut înalt în rîndurile unei aristocraţii tribale care şi-a reprodus rădăcinile şi a fost într-o bună măsură cultivată de coloniştii ţării sale. De aceea, a fost trimis la şcolile înalte, pentru "băştinaşi", patronate de "albi"! Ei l-au "botezat" Nelson! Călătoria vieţii l-a purtat mult dincolo de barierele condiţiei sale de naştere, într-o lume în care diversitatea umană este la fel de naturală ca răsăritul şi apusul soarelui! O lume în care ne-naturală este doar nedreptatea şi prigoana impuse de unii oameni semenilor lor pe care, din interese meschine, nu vor cu nici un preţ să-i recunoască drept "Semeni"! Orice motiv este bun pentru a justifica nedreptatea, de la culoarea pielii celuilalt, la locul său de naştere şi de la istoria socială, la ideologia politică! Lupta lui Mandela nu a fost marcată definitiv de nicio ideologie, pentru că nu a fost supusă nici uneia, dar a avut un ţel şi o valoare absolută, Libertatea: "Am preţuit idealul unei societăţi democratice şi libere în care toţi oamenii să trăiască liberi, împreună, în armonie şi bucurîndu-se de oportunităţi egale. Este un ideal pentru care sper să trăiesc, ca să-l realizez. Dar, dacă va fi nevoie, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor." Poate sună un pic teatral; poate cuvintele au fost formulate astfel, teatral, chiar de Mandela, pentru că erau spuse în faţa judecătorilor ce se pregăteau să-l condamne, pentru următorii 18 ani, la închisoare grea. Dincolo de retorică, însă, vorbele acestea au fost autentificate cu sacrificiul vieţii lui Mandela, omul care a pus semnul egalităţii între libertatea fiecărei fiinţe umane şi Libertate, nu pentru că era constrîns de împrejurări, ori pentru că, astfel, avea un "ce profit". Oricît ar putea să pară de ciudat, la jumătatea secolului XX, gestul acesta era o sfidare adresată nu atît "judecătorilor săi", cît, prin ei, lumii care intrase deja pe făgaşul dulce al automulţumirii, în care, la Washington, Londra sau Paris lumea credea sincer că "democraţia de acasă" era suficientă şi nu necesarmente exportabilă în "teritoriile de peste mări"! Acolo, puteau să domnească nestînjenite, dar cu profit pentru promotori şi diferiţii lor susţinători, autentice regimuri sclavagiste, bazate pe legalizarea statală a discriminărilor "rasiale", de castă, ori de statut social, regimuri care pendulau riguros între opresiune metodică şi represiune masivă! Marea victorie a lui Mandela este o victorie a vieţii împotriva condiţiilor de exterminare la care a fost supus. Dar nu a unei vieţi oarecare şi cu atît mai puţin a unei vieţi încărcate de ură şi resentimente. Marea victorie a lui Mandela este zîmbetul şi nealterata bunătate omenească din care se hrănea. Nu l-au părăsit niciodată şi l-au inspirat în marea încercare a reconcilierii din Africa de Sud. O victorie pe care nu avea cum şi nici sens să o obţină de unul singur, ci împreună cu Desmond Tutu şi Frederik de Klerk, dar mai ales cu cei care vor intra ca anonimi în galeria Părinţilor Fondatori ai Africii de Sud, post-apartheid, cei care au suferit şi cei care au impus suferinţe inimaginabile semenilor lor, dar care, recucerindu-şi umanitatea, au avut tăria să mărturisească public şi să ierte. Cît despre moştenirea autentică, universală şi indestructibilă a lui Mandela, ea nu este politică! Este doar o fragilă şi, în această lume plină de umbre şi spaime a secolului XXI, tot mai greu vizibilă idee: "Dacă LIBERTATE nu este, nimic nu ESTE!" Un mesaj pe care doar Abraham Lincoln l-a mai afirmat şi construit, atît de răspicat şi de încăpăţînat: "Cei ce refuză altora libertatea, nu merită libertatea nici pentru ei".