Mai are România viitor ca stat unitar?

Supravieţuirea imperiilor, dar şi a statelor fără astfel de ambiţii, depinde de existenţa a cel puţin două condiţii fundamentale: o economie funcţională, care să asigure prosperitatea cetăţenilor, şi coeziunea socială. Prima condiţie este necesară, dar nu şi suficientă, pentru realizarea celei de-a doua.

Din păcate, niciuna dintre cele două condiţii nu este îndeplinită pentru ţara noastră, iar calitatea de membru al Uniunii Europene nu este suficientă, mai ales acum când a crescut pericolul alunecării noastre în falia dintre imperii, cel "neimperial" al Europei şi cel(e) de la Răsărit.

Am văzut recent o hartă a Europei şi Asiei pe care sunt trasate căile comerciale, terestre şi maritime, ale planului strategic propus de preşedintele Chinei, cunoscut sub numele "One Belt, One Road". Niciuna nu trece şi pe la noi.

O altă greşeală strategică fundamentală a guvernanţilor "noştri" mai este şi neglijarea noii instituţii financiare Asian Infrastructure Investment Bank (AIIB), înfiinţată tot la iniţiativa Chinei, unde cele mai importante state ale UE se află printre membrii fondatori. Nici măcar state bogate din afara UE, cum sunt Norvegia şi Elveţia, nu şi-au permis să ignore AIIB.

Cum am ajuns aici? A fost de vină inepţia şi incompetenţa autorităţilor sau a fost vorba, pur şi simplu, doar de un jaf de proporţii istorice, "repartizat" în mod egal, indiferent de doctrina politică a celor de la putere?

De câteva luni am revenit la situaţia în care este rândul "stângii" să distrugă ce a mai rămas. "Arma" preferată este bugetul de stat, care a fost construit, din nou, prin ignorarea completă a mecanismelor care fac posibilă generarea şi creşterea veniturilor sale, aproape exclusiv, de către sectorul privat.

În absenţa veniturilor suficiente, a rămas opţiunea "acumulării" de noi datorii, justificate prin necesitatea construirii infrastructurii, care este văzută ca motor de stimulare economică.

Din nefericire, nici măcar experienţa ţărilor dezvoltate nu mai poate fi dată ca exemplu, în special în noul mediu economic "instalat" de la declanşarea crizei financiare globale. Nici acolo nu mai funcţionează speranţa relansării prin infrastructură, deoarece problemele sunt de natură structurală şi au fost generate de politica monetară ultrarelaxată a băncilor centrale din ultimele decenii.

Având în vedere cum se fac la noi lucrările de infrastructură, singura certitudine rămâne supraîndatorarea pentru nimic, pe fondul neînţelegerii factorilor care determină dezvoltarea economică.

Din păcate, ignoranţa din acest punct de vedere pare să existe inclusiv la nivelul Băncii Naţionale. "Aş spune că trăim în prezent un paradox - ne aflăm poate în cea mai favorabilă situaţie economică din parcursul post-comunist al României, dar riscurile la adresa macrostabilităţii sunt mai mari ca oricând", a declarat guvernatorul Mugur Isărescu la o conferinţă din octombrie 2016.

Nu este vorba, de fapt, despre niciun paradox. Riscurile la adresa macrostabilităţii sunt mari deoarece situaţia economică doar a părut favorabilă atunci.

"Nu cred că putem vorbi despre o creştere economică sustenabilă", a avertizat recent Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal, în cadrul unei conferinţe organizate de publicaţia online cursdeguvernare.ro şi Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR), care a susţinut că "întreaga creştere de anul trecut a PIB-ului a fost generată de consum".

Dumitru a mai subliniat că "în ultimii 10 ani creşterea economică a României a fost volatilă, ceea ce este de nedorit pentru dezvoltarea unei ţări", după cum scrie profit.ro.

De la recesiunea din 2009, pe care niciuna dintre autorităţile statului, inclusiv Banca Naţională, nu a văzut-o, datoria publică a crescut cu 130,2% până în 2016, ajungând la 339,2 miliarde de lei, în timp ce PIB-ul a crescut cu doar 48,7%, până la 759,2 miliarde de lei (vezi graficul 1).

Datoria publică a ajuns astfel la 44,7% din PIB în 2016, conform metodologiei guvernamentale care include şi garanţiile emise de autorităţile centrale şi locale, de la 19,8% în 2007 şi 28,9% în 2009.

Dar cât mai se poate continua astfel, în condiţiile în care nota plată creşte accelerat? Conform datelor de la Investing.com, spread-ul dintre randamentul obligaţiunilor de 10 ani ale României şi Germaniei a crescut luna aceasta până la maximul ultimilor 3 ani (vezi graficul 2), în condiţiile în care randamentul obligaţiunilor noastre este cel mai ridicat din UE, cu excepţia Greciei.

Este adevărat că ţările din zona euro beneficiază de tiparniţa BCE, iar spread-urile faţă de Germania sunt artificiale, însă această situaţie nu poate rezista la nesfârşit. Finalizarea programelor monetare iresponsabile ale BCE va conduce, probabil, la o dinamică imprevizibilă a costurilor de finanţare ale faliţilor din zona euro, cu efecte deosebit de negative şi pentru noi.

Semnalele de alarmă nu au împiedicat, însă, guvernul să suspende limita de îndatorare a autorităţilor locale, pe fondul epuizării resurselor interne pentru cofinanţarea proiectelor care beneficiază de fonduri europene nerambursabile. Primăriile, recunoscute pentru "prudenţa" lor, pot să contracteze acum credite pe care să le numească "resurse proprii", deoarece "au posibilitatea să se împrumute cu dobânzi mai bune decât cele ale trezoreriei de la bănci comerciale sau de la alte instituţii de credit", după cum se arată în comunicatul guvernamental.

Dacă tot a fost suspendată limita de îndatorare, de ce nu a mers guvernul mai departe şi cu alte suspendări, care să creeze cadrul necesar îndeplinirii promisiunilor electorale?

Cine spune, de exemplu, că legea gravitaţiei este bătută în cuie? Oare eliminarea acesteia nu ar uşura demararea unor proiecte pentru construirea unor grădini suspendate adevărate în marile oraşe, cu fonduri europene, astfel încât calitatea vieţii să fie împinsă către cele mai înalte culmi şi să o facă invidioasă pe Semiramida?

Recent, consilierul prezidenţial Cosmin Marinescu a avertizat, din nou, şi cu privire la pericolul reprezentat de creditele de angajament pentru stabilitatea bugetelor viitoare.

Din fericire, perspectiva costurilor de finanţare, care se află într-o fază incipientă a noii tendinţe de creştere la nivel global, poate contribui semnificat la readucerea cu picioarele pe pământ a autorităţilor.

Speranţa s-ar putea să fie, totuşi, deşartă, după cum arată şi o declaraţie recentă a unuia dintre membrii guvernului, care a precizat că "nu renunţăm la niciuna dintre măsurile de guvernare promise", pe fondul avertismentelor FMI referitoare la implicaţiile majorării pensiilor.

Avertismente similare, cu privire la depăşirea ţintei de deficit bugetar, au venit şi din partea Comisiei Europene, însă acestea nu au niciun fel de greutate, în condiţiile unei evidente ipocrizii a autorităţilor de la Bruxelles, care privesc în altă parte când vine vorba de încălcarea Pactului de Stabilitate de către "greii" Uniunii.

Ipocrizia Comisiei Europene este oricum irelevantă. Autorităţile noastre ar trebui să adopte măsuri pentru a permite dezvoltarea ţării pe baza iniţiativei private şi a principiilor economiei de piaţă, chiar dacă acestea contravin recomandărilor "planificatorilor" de la Bruxelles. Oricum, un deficit de 3% din PIB este mult prea mare, iar "dansul" autorităţilor europene în jurul acestei ţinte nu a făcut decât să conducă multe ţări în pragul falimentului suveran, care mai este evitat doar cu ajutorul tiparniţei de la BCE.

În acel prag am ajuns şi noi la sfârşitul deceniului trecut, însă "ajutorul" primit de la CE şi FMI ne-a "salvat". Preţul foarte mare al acelei "salvări", pe care îl vom plăti încă mulţi ani, nu este, însă, cel reprezentat de dobânzi. Adevăratul cost îl reprezintă faptul că România a "ratat" şansa unei prăbuşiri economice "glorioase", care să trimită la groapa de gunoi a istoriei atât întreaga clasă politică, cât şi conducerea Băncii Naţionale.

Din păcate, aşa ceva nu a fost posibil. Manole şi-a construit şi consolidat "mănăstirea" prea mulţi ani, prin îngroparea României la temelia sa, iar clasa politică a dovedit o unitate de nezdruncinat în faţa perspectivei de pierdere a privilegiilor.

Tocmai aceste privilegii, coroborate cu măsurile de constante de subminare a iniţiativei private, au condus la creşterea accelerată a inegalităţilor sociale. Şi pentru ca ironia să fie completă, cei responsabili de apariţia lor promit, la fiecare ciclu electoral, că le vor rezolva. Interesul naţional? Poate altă dată.

Anul viitor vom aniversa centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia. Dacă vom continua să mergem pe acest drum al distrugerii economice şi sociale, peste încă 100 de ani nu vom mai aniversa nimic.