Marea coaliţie

Filmul procedurii de învestitură a noului Guvern al României, analizat fotogramă cu fotogramă, dă rezultate spec-taculoase. Ceea ce, la vizionarea normală, este aproape insesizabil, devine astfel clar ca lumina zilei. Chiar dacă la vot au participat doar 239 din cei 463 de senatori şi deputaţi, iar dintre aceştia doi au votat chiar împotrivă, în realitate, membrii noului cabinet au primit mandatul întregii clase politice, aşa cum este ea constituită prin actuala reprezentare parlamentară. Un rezultat numai pe jumătate surprinzător, dar pe de-a întregul plin de consecinţe!

Pe ce mă bazez, vorba lui Moromete?

În primul rînd, pe analiza comportamentului opoziţiei parlamentare. În momentul anunţării demisiei guvernului Boc, abordarea evenimentelor de către liderii USL a fost aceea că suntem în faţa "începtului sfîrşitului" pentru "regimul Băsescu". Dacă vreţi, echivalentul simbolic al decolării elicopterului de pe acoperişul CC-ului, în decembrie 1989. S-au pronunţat în acest sens, cît se poate de clar, atît Victor Ponta, cît şi Crin Antonescu: s-a deschis calea spre anticipate, iar anticipatele nu sunt decît preludiul necesar al retezării abrupte şi inevitabile a mandatului prezidenţial deţinut de Traian Băsescu. Pe ce s-au bazat cei doi lideri cînd au făcut aceste declaraţii, este greu de întrevăzut. Poate, ca de obicei, doar pe ceea ce-şi închipuie că ar fi realitatea, adică ceva care are prea puţină tangenţă cu ceea ce este realitatea de fapt. Discrepanţa a apărut în toată splendoarea ei, doar două zile de la declanşarea "crizei guvernamentale". Poate că USL a mizat pe dificultăţile conturării rapide a unui nou guvern, care să poată fi prezentat Parlamentului cu şanse de izbîndă. În această ipoteză, am fi asis-tat la mai multe încercări eşuate ale PDL, ale coaliţiei care îl susţine, de a forma guvernul, fiecare dintre ele adîncind rapid criza de credibilitate a formaţiunilor respective, iar dincolo de ele pe cea a Preşedintelui Traian Băsescu. În plus, cu fiecare eşec, oricare ar fi fost noua formulă guvernamentală, ea ar fi fost şi mai slabă, mai puţin legitimă în ochii alegătorilor, aducînd tot mai mult cu un colac de salvare găurit. Pe scurt, finalul aşteptat se contura tot mai puternic ca singurul posibil, mai ales dacă presiunea protestelor de stradă s-ar fi menţinut: alegeri anticipate! Mare trebuie să fi fost surpriza "sistematicilor opozanţi" cînd au fost obligaţi să bage de seamă că prima dintre formulele guvernamentale ieşită din laboratoarele marca Cotroceni-Victoria-Modrogan a fost pusă pe roate într-o zi, iar mobilizarea majorităţii pentru votul de învestitură, precipitat doar două zile după demisia predecesorului său, a fost fără fisură. Ultimele speranţe, legate de evadarea din plutonul susţinătorilor a "grupului minorităţilor", ori a UDMR-ului, s-au spulberat şi ele la fel de repede pe cît s-or fi aprins. În graba improvizaţiei, liderii opoziţiei au ratat şi ultima şansă de a culege ceva beneficii electorale şi de imagine, măcar din des-făşurarea procedurilor parlamentare de învestitură. Au ales formula "grevei parlamentare", adică a absenţei din sală a propriilor senatori şi deputaţi. Privită sub lupă, măsura pare acum mai degrabă menită să păzească USL-ul de ruşinea "evadării la vot" a unora dintre parlamentarii proprii, decît o modalitate eficientă de a protesta, ori de a slăbi legitimitatea guvernului ce urma să fie investit. Dacă s-au gîndit că lipsa fizică din Parlament a Opoziţiei va slăbi viitorul guvern, eventual va împiedica obţinerea majorităţii cerute de Constituţie, atunci apare contradictorie şi grav disonantă dorinţa liderilor USL de a fi prezenţi la tribună, pentru a se adresa membrilor viitorului cabinet şi unei săli în care era prezentă doar "banca pro-guvernamentală". Disonanţa s-a transformat într-o adevărată ruptură, pe măsură ce Victor Ponta, cu o voce caldă, joasă ca intensitate, aproape mieroasă, şi-a derulat discursul, de la tribuna adunării. Unul în care a vorbit îndelung despre ceea ce ar trebui să facă viitorul guvern (ca şi cînd ar fi fost guvernul USL!!!), ignorînd, în schimb, toate temele de atac folosite pînă atunci de opoziţie - de la lipsa de legitimitate politică a noului guvern, pînă la postura de marionetă a viitorului executiv, în raport cu "sforarii şefi ai PDL". Discursul a conturat, în schimb, oferta lui Ponta de cooperare cu viitorul guvern, chiar dacă pe o agendă limitată la măsurile imperative menite să servească Interesul Naţional. Aşa cum s-a derulat discursul lui Victor Ponta, nimeni nu s-ar fi mirat dacă în încheiere el ar fi urat "succes deplin" noului guvern şi mai ales noului Prim Ministru, faţă de care nu a făcut niciun efort să-şi ascundă sentimentul de solidaritate, întemeiată, după cum se pare, pe ceva mai adînc decît faptul simplei apartenenţe la aceeaşi generaţie politică. Dînd dovadă de prezenţă de spirit, pentru a atenua impresia persistentă de "aderenţă" a lui Ponta, în răspunsul său, Primul ministru desemnat l-a dojenit îndelung şi apăsat pe atît de puţin abilul său susţinător din off pentru absenţa formaţiunii sale din sala Parlamentului!

Consecinţele validării Guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu, atît directe, prin votul actualei majorităţi parlamentare, cît şi indirecte prin abordarea pe care V. Ponta a exprimat-o de la tribuna Parlamentului, se vor dezvolta pe toată durata mandatului şi privesc întregul spectru politic. Pentru opoziţie, cea mai importantă este instituirea rupturii dintre ea şi agenda protestelor publice. Tema anticipatelor aparţine de acum doar străzii. Opoziţia parlamentară nu mai are nicio credibilitate să se pronunţe în acest sens. Aces-ta va fi, de altfel, şi motivul adîncirii tensiunilor din USL, dacă nu chiar a unui divorţ "în stil italian" între liderii celor două formaţiuni. În dinamica politică a alianţei se va pune problema: cine va fi sacrificatul, Ponta sau USL? Dacă poziţia lui va fi catalogată ca o gravă eroare politică, el ar putea pierde rapid poziţia pe care acum o deţine în PSD, iar sacrificarea lui şi revenirea PSD-ului la opoziţie radicală, la unison cu PNL-ul, va salva alianţa USL. Dacă, dimpotrivă, Ponta îşi impune punctul de vedere în PSD, atunci alianţa este în mare dificultate, iar identitatea ei este spulberată în faţa unui electorat care trebuie să aleagă între radicalismul lui Antonescu şi poziţia de aşteptare binevoitoare pe care a adoptat-o Ponta în numele PSD.

Nici pentru PDL lucrurile nu vor evolua simplu, ori prea lin. După ce au împins garnitura "juniorilor" în teren, taberele create de guvernarea eşuată a echipei Boc se vor înfrunta fără menajamente, iar dacă una dintre ele nu va decide repede în favoarea ei bătălia, riscul major este ca formaţiunea să intre în alegeri mai dezbinată ca oricînd, ceea ce echivalează cu pierderea totală a relevanţei sale politice. În sfîrşit, pentru a complica lucrurile şi mai mult, soarta PDL-ului depinde şi de performanţa echipei guvernamentale abia intrată în pîine. Dacă perioada scurtă de guvernare pe care o are la dispoziţie va fi trecută cu bine, atunci PDL-ul mai are o şansă să-şi salveze scorul electoral, folosind însă nu vechea echipă, ci pe cea nouă, care a fost validată de acest scurt interval. Dacă problemele grele şi inevitabile pe care această formulă de guvernare le va lua în piept în următoarele luni vor crea aceeaşi impresie a lipsei de eficienţă, ori mai grav, a adîncirii prăpastiei dintre agenda populaţiei şi cea a politicienilor aflaţi la guvernare, atunci ieşirea PDL-ului din scenă este inevitabilă.

De unde se vede că soluţia "Marii coaliţii" nu este neapărat optimă în toate cazurile şi în toate circumstanţele. Există mereu pierzători şi cîştigători. Tot ce putem spera, pentru noi alegătorii, este ca măcar de aceas-tă dată să nu fim noi pierzătorii!