Marea necunoscută de la hotarul de nord

Ucraina 24! Existenţa istorică a unui nou stat european, cu care România împarte cea mai mare parte a graniţei sale. De cine este legată soarta noastră, avem idee?

Politica României, în general, cea internaţională în particular, nu a excelat niciodată în înţelegerea şi conectarea cu spaţiul vecinătăţii imediate. Excepţia remarcabilă, N. Titulescu, cel ce a folosit jocul de interese al marilor puteri europene, în perioada interbelică, pentru a ţese Mica Antantă, Alianţa polono-română şi Înţelegerea Balcanică, cu speranţa că aceste construcţii politico-diplomatice, întărite juridic, ar putea constitui un element de descurajare, dacă nu o linie defensivă capabilă să reziste unei viitoare redesenări geopolitice a spaţiului central şi de sud-est european. Eşecul istoric al iniţiativelor interbelice, plus jumătate de secol de bipolarism, au extirpat aproape complet, din tiparele politicii noastre internaţionale, interesul, apetitul şi ştiinţa/arta relaţiilor cu statele vecine, ori imediat apropiate. Rezultatul? De 24 de ani, politica din România se dezinteresează de, ori este incapabilă să se conecteze în vreun fel semnificativ cu Ucraina, rămasă "Marele şi Necunoscutul Vecin", de la graniţa de nord.

"Ei, şi, ce mare lucru am pierdut?" va întreba omul de pe stradă, ce priveşte politica lumii prin ceea ce are la îndemînă, sticla televizorului?

"Ei, na! ca şi cînd ne-ar fi lăsat cineva să ne apropiem prea mult?" va bombăni în barbă specialistul ce ştie un pic mai mult (şi ceva pe deasupra!) despre cum şi cine învîrte roata lumii! Ambele reacţii şi judecăţile implicite pe care le conţin sunt întemeiate! În fiecare dintre ele, însă, musteşte şi o doză mare de prejudecăţi, care ne ţin departe de ceea ce este interesul naţional stringent al României!!! Ceea ce se întîmplă cu şi în Ucraina, departe de a fi un soi de "istorie neutră" pentru noi, are implicaţii masive, pentru care acum, ca şi acum 24 de ani, nu suntem pregătiţi; nici la bine, nici la rău!

Ucraina a renăscut ca stat, post-război rece, nu pentru că "s-a destrămat URSS", ci pentru că a desfiinţat URSS, ea, Ucraina! împreună cu Rusia şi Belarus. (Republica Transcaucaziană, din care făceau parte Armenia, Azerbaijan şi Georgia, cea de a patra entitate semnatară a Tratatului de constituire a URSS, nu a mai luat parte la "funerariile oficiale", întrucît fusese desfiinţată de Stalin, în 1936!). Belarus şi-a recunoscut, între timp, "greşeala" şi a semnat un nou tratat de uniune cu Rusia !!! Ucraina a refuzat, de aceea Yelţîn nu a avut-o niciodată la inimă, iar Putin a ţinut cu orice preţ să o pedepsească, să o facă să sufere, să o umilească şi, dacă se va putea, să o readucă în genunchi în sînul noii "sfînte alianţe a Estului", menită să stea în calea "expansiunii otrăvite" a Occidentului, atît de dăunătoare şi periculoasă pentru Rusia! Toate acestea nu ar fi fost posibile, dacă ursitoarele care au vegheat la capătîiul noului născut, în 1991, nu şi-ar fi uitat atît de grabnic menirea şi promisiunile. Cele două au fost, desigur, Rusia şi Statele Unite. Şi-au dat, atunci, strîns mîna, nu doar pentru a garanta juridic, în termenii cei mai precişi şi mai tari ai Dreptului Internaţional, existenţa noului stat, cît mai ales pentru a-i convinge pe liderii istorici ai Ucrainei că soarta renăscutului stat va fi benevolent vegheată de cele două superputeri, dacă şi numai dacă, ea va renunţa de bună voie atît la forţele nucleare existente pe teritoriul său, cît şi, în viitor, la statutul de ţară nucleară. Sub mari presiuni, ba cu morcovul, ba cu bîta, operaţiunea de convingere a reuşit, iar Ucraina a devenit semnatară a Tratatului de Neproliferare, în calitate de stat nenuclear, în 1994. Din acel moment, traiectoria geopolitică a Ucrainei ar fi trebuit să urmeze marele curs integrator al spaţiului nord, central şi sud-est european, deschis pe rănile istorice ale fostei Europe de Est. După reţeta standard, întîi ar fi trebuit făcut pasul integrării în UE şi ulterior cel în NATO. Europa Celor mari (Franţa, Germania şi Marea Britanie) s-a speriat, însă, atît de tare de complexitatea, dificultăţile şi mai ales de consecinţele dezechilibrelor care le-ar fi afectat statutul decizional în UE, ca să nu mai vorbim de reîmpărţirea avantajelor economice, încît au apăsat pînă la podea frîna de serviciu şi, simultan, au tras, mai să rupă cablul! frîna de mînă. Desigur, cînd vrei să nu faci ceva, se găsesc motive serioase, întotdeauna! Unele, chiar, foarte serioase!! Cînd, după apusul erei Yelţîn, Rusia putiniană şi-a început asaltul cu toate mijloacele, mai puţin cele militare, asupra Ucrainei, Statele Unite s-au răzgîndit şi au propus ca Ucraina să devină mai întîi membru al NATO şi ulterior, cînd se va putea, şi membru al UE! Cu suişuri şi coborîşuri, cu regimuri schimbate la culoare, la Kiev, ba în favoarea Moscovei, ba în favoarea axei Washington-Bruxelles, cu revoluţii şi contrarevoluţii de toate culorile curcubeului, pînă la reuniunea NATO de la Bucureşti (2008!) parcursul euro-atlantic al Ucrainei părea, încă, viabil. Semnatarii Declaraţiei NATO de la Bucureşti nu se sfiau să anunţe oficial lumea întreagă că s-au pus de acord asupra faptului că "Ucraina şi Georgia vor deveni membri ai NATO." (prgf. 23). Un consens perfect...minus unu! Putin a spus răspicat celor prezenţi şi lumii întregi că acest lucru nu se va întîmpla niciodată! Şi, ce să vezi, minune, "Istoria" nu le-a dat dreptate lor, ci lui, lui V. Putin!!! Mai mult, de atunci, liderul de la Kremlin a făcut şi ultimul pas, folosirea coordonată a mijloacelor militare, politice, economice şi informaţionale pentru a redesena harta politică a Europei, rupînd fără nici o opoziţie, cît de cît serioasă, din partea principalilor actori NATO, părţi teritoriale din Georgia şi Ucraina, cu încălcarea flagrantă a obligaţiilor asumate prin toate actele internaţionale multilaterale la care Rusia este parte, de la Carta ONU, la Actul final de la Helsinki, cu toate ediţiile sale revăzute şi adăugate la Paris, Helsinki II şi Budapesta.

De ce depinde soarta Ucrainei în următorii 24 de ani? De forţa internă, opţiunile şi soluţiile clasei politice de la Kiev?; de reuşita sau eşecul politicilor regimului Putin?; de reconsiderarea politicilor faţă de Ucraina care ar trebui să intervină la Washington, Berlin, Paris, Londra şi Bruxelles? Ori, poate, de factori care ţin mai degrabă de alte domenii generatoare ale schimbării sociale, de la tehnologie, la modificarea globală a mediului? Cine ştie?

Ceea ce ştim, cu siguranţă, este faptul că, aşa cum s-a întîmplat în fiecare dintre ultimii 24 de ani de istorie, nu în căutarea răspunsurilor de care depinde soarta României şi a altora, de care suntem legaţi, se vor încreţi frunţile politicarilor de la Bucureşti. Ei sunt ocupaţi cu devalizarea şi distrugerea ţării, cu lupta dintre găştile şi haitele în care se adună pentru cucerirea "dreptului" de a mai sta o tură la butoanele care le-au asigurat luxurianta prosperitate de care se bucură astăzi, precum şi de privilegiul de a-şi bate joc de noi toţi, "ceilalalţi", netulburaţi nici măcar de umbra vreunei temeri că ar putea păţi cel mai mic "deranj"!