Misterul votului în două tururi

Toată lumea cunoaşte sistemul de vot în două tururi. Nu este de mirare. Acest sistem este frecvent utilizat la alegerea pre­şedinţilor din numeroase ţări. Mai este folosit în multe alegeri non-politice. Şi arunci unde este misterul?

Ne lămurim imediat dacă privim acest sistem din cu totul alt unghi, al alegerilor pentru Legislativ. Aici avem o situaţie absolut diferită. Sis­temul de vot în două tururi nu se foloseşte practic în nici una dintre democraţiile consolidate. Există două excepţii, dar şi acestea sunt relative. Prima este Franţa, unde în turul 2 pot să se califice mai mult de doi candidaţi, cu condiţia ca aceştia să fi obţinut minim 12,5% din voturi. A doua excepţie ar fi aceea a alegerilor primare din statul Louisiana, unde în primul tur pot participa mai mulţi candidaţi din fiecare partid.

Observăm acum misterul. Cum se face că un sistem atât de intens utilizat în selectarea preşedinţilor nu este practic nicăieri acceptat pentru alegerea parlamentarilor?

Nu am găsit pe nimeni care să analizeze ori măcar să semnaleze această problemă, aşa încât acum am să propun eu o explicaţie. Ches­tiunea este interesantă, cred, din punct de vedere teoretic, cu atât mai mult cu cât sistemul de vot în două tururi este folosit şi în România, la alegerea Preşedintelui şi a fost folosit în câteva rânduri şi la alegerea primarilor. În 2009, acest sistem era pe "cai mari", fiind legitimat de către 85% dintre alegători drept sistemul preferat pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor (referendumul nu a fost validat din lipsă de cvorum). După aceea, surpriză... La alegerile locale în 2012 sistemul este abandonat, în favoarea sistemului într-un singur tur. Nici pentru alegerile parlamentare sistemul nu a mai fost luat în considerare de atunci. Ce ne spune această situaţie curioasă?

Propun să începem analiza de la o caracteristică a sistemului de vot în două tururi. Oricare ar fi defectele sale, el are, totuşi, un merit important: câştigătorul este votat întotdeauna de o majoritate a alegătorilor care se prezintă la urne, în turul 2. Cu alte cuvinte, câştigătorul are o legitimitate democratică practic imposibil de contestat. Spre deosebire de acest sistem, altele, precum votul într-un singur tur, produc adesea câştigători suspecţi din punct de vedere al principiului majorităţii. Poţi fi ales, în sis­temul "uninominalului pur", şi cu doar 10% din voturile exprimate, cu condiţia ca următorul clasat să aibă un vot mai puţin.

În ştiinţele politice un principiu fundamental cere să luăm în considerare nu atât ce spun actorii politici, cât ce fac aceştia. A vorbi nu costă nimic. Faptele contează, în cele din urmă.

Dacă privim la situaţia funcţiei de Preşedinte ales direct în regimurile politice moderne, observăm că aceas­tă instituţie este şi s-a menţinut ca una puternică, greu de contestat din punctul de vedere al legitimităţii sale. Dovada - sistemul de vot. Nimeni nu a propus trecerea la un sistem "slab" din punctul de vedere al susţinerii democratice. Iar surpriza aici este. Dacă stai să asculţi vorbele partidelor politice din numeroase sisteme, funcţia de Preşedinte ar fi una slabă, cu atribute limitate şi cu o legitimitate restrânsă. Cu toate acestea, situaţia sistemului de vot spune cu totul altă istorie...

Şi reciproca este valabilă. În multe sisteme, partidelor politice parlamentare le place să se prezinte ca un fel de Alfa şi Omega ale legitimităţii politice. Cu toate acestea, vedem că ele îşi bazează legitimitatea electorală pe formule "slabe", uneori din ce în ce mai diluate, din punctul de vedere al principiului majorităţii.

Mai este un aspect. Votul în două tururi presupune că alegătorii vin la urne de două ori, de regulă la distanţă de o săptămână sau două. Între cele două tururi au loc re-negocieri în care candidaţii rămaşi în cursă încearcă să atragă de partea lor pe alegătorii şi pe candidaţii altor partide sau mişcări, precum şi pe eventualii independenţi.

Sistemele de vot într-un singur tur, fie proporţionale fie majoritate, nu lasă acest spaţiu pentru re-negocieri sau re-poziţionări. Acolo totul este clar în seara alegerilor, totul s-a decis "dintr-un singur foc". Iar aici descoperim o altă mare diferenţă. Partidele, de oriunde ar fi acestea, le place să spună că unul dintre rosturile lor de a fi este "negocierea politică". Pre- şi post-electorală. Însă acţiunile lor spun adesea altceva, în legătură cu adevăratele lor intenţii. Partidele au, frecvent, un apetit foarte limitat pentru negocieri. Mai ales când aces­tea sunt complexe, cum este cazul cu negocierile pentru turul 2, când acestea ar trebui adaptate fiecărui colegiu în parte, în funcţie de rezultatele turului 1.

Ce este, vorba celebrului autor, de făcut? O soluţie, cred, ar fi mişcarea către sistemele de vot preferenţial. Acestea au avantajul că sunt ieftine, presupunând o singură deplasare la urne. În acelaşi timp însă, permit alegătorilor exprimarea fină a preferinţelor politice, inclusiv în materie de alianţe post-electorale.