Money pour food

Treceam la un moment dat pe stradă, acum ceva timp, când am fost abordat de către o... să-i spunem "cetăţeancă". Intenţiile respectivei îmi erau clare de când am văzut că se pune de-a curmezişul trotuarului şi îmi întinde un pahar din hârtie. Faptul că cerşea nu m-a mirat. M-a mirat însă formula utilizată, un fel de anglo-franceză. "Money pour food!".

Am defectele mele, însă naiv probabil că nu sunt. Majoritatea cerşetorilor din import pe care îi găsim pe strazile din Vest sunt aduşi de către reţele de interlopi. Ca cetăţean şi (deocamdată) ca oficial, am avut şi voi avea întotdeauna o politică de toleranţă zero faţă de aceştia.

Problema pe care doresc să o semnalez astăzi este însă destul de diferită. Cât de etic este ca noi înşine, ca persoane private, să dăm bani cerşetorilor?

Primele mele amintiri mă plasează de partea milei. Era o bătrână care stătea la bariera de lângă Fabrica de Glucoză din Bucureşti. (Între timp au dispărut, bariera şi calea ferată, iar din clădirile fabricii s-a făcut ceea ce este acum hotelul Caro). Mi se părea că biata femeie este ceea ce am numi astăzi "un caz social" şi credeam, sincer, că îi fac un bine când cumpăram de la ea un cornet cu seminţe când mă întorceam de la şcoală.

Acum sunt ceva mai sceptic. Îmi amintesc cum, pe la începutul anilor '90, am fost abordat pe stradă de un tânăr. Mi-a spus că nu mai are bani de metrou şi nu mai poate să ajungă acasă. Nu mi-am imaginat nici o clipă că cineva poate minţi într-o chestiune atât de trivială. I-am dat câţiva lei. După jumătate de oră treceam pe acelaşi trotuar, în sens opus. Tânărul m-a abordat cu aceeaşi poveste. Uitase, probabil, că mă mai păcălise odată. În ce mă priveşte, a fost pentru ultima dată.

Ceea ce mi s-a părut ofensator nu a fost faptul că respectivul a extras câţiva bănuţi de la mine. În fond, suma era mică. Inacceptabil mi s-a părut faptul că cineva îşi face o ocupaţie din a-i păcăli pe ceilalţi.

Cerşitul, aşa cum este practicat astăzi pe străzile multor oraşe mari occidentale, este o specie a unui teatru urban. Uneori nici nu este clar dacă omul cere milă sau oferă o reprezentaţie ca actor de stradă. Unii cântă, alţii fac pe "statuia vie". Sărăcia a devenit subiect de "entertainment". La unele televiziuni sunt show-uri (presupuse a fi amuzante) cu "asistaţi sociali".

Lăsând însă circul la o parte, nu cumva există totuşi o datorie de a-i ajuta pe cei (cu adevărat) săraci?

Moral vorbind, cred că da. Însă în realitate lucrurile se complică. Lumea capitalismului contemporan a lăsat în urmă sărăcia totală, extremă. Săracul tipic al zilelor noastre este doar un "deprivat social". Desigur, unii din aceştia trăiesc într-o mizerie reală. Nu doresc să minimalizez această realitate.

Dar dacă tot este să ne uităm la fapte, să privim dincolo, în "Lumea a Treia". Acolo se moare de foame la modul propriu. În unele ţări viaţa este precum în starea hobbesiană a naturii: "mizerabilă, brutală şi scurtă".

Vin şi întreb: ce drept special au asistaţii noştri pentru a fi preferaţi înaintea celor pentru care un coltuc de pâine face diferenţa dintre viaţă şi moarte?

Oricum privim lucrurile, avem o problemă. Ne preocupă chestiunea "inegalităţilor sociale". Şi de aici "politicile sociale". Ion primeşte o butelie, Gheorghe un abonament pentru tramvai, iar Marinică un "corn cu lapte". Iar unii dintre aceştia primesc nişte bănuţi, pe stradă. "Pour food".

Însă nici unul dintre aceştia nu este în situaţia în care se află milioane de bărbaţi, femei şi copii din ţinuturile bătute de Dumnezeu. Acolo este "plânsetul şi scrâşnirea dinţilor" (Matei, 13:42). O fotografie zguduitoare a acestei lumi a fost făcută de Kevin Carter, în Martie 1993, în timpul foametei din Sudan. Un copil flămând s-a întins pe pământ. În spatele său pândeşte un vultur, aşteptând ca mica fiinţă să îşi dea duhul.

Avem o curioasă idee despre datoriile noastre morale dacă am ajuns să dăm bani "pour food" unor indivizi a căror singură afecţiune este aversiunea faţă de muncă în loc să întindem o mână celor cu adevărat la capătul puterilor.

Unii vor răspunde, poate, că cei aflaţi în situaţii extreme sunt străini, iar aceia care stau cu paharul de hârtie în mână sunt "ai noştri". Aici am îndoieli serioase. Nu am văzut nici un fel de evidenţă a unui simţ al apartenenţei la aceeaşi comunitate din partea celor care fac pe statuia lui Darth Vader sau a celor care îţi cer bani de ţigări. Solidaritatea este un drum cu două sensuri. Nu este o relaţie în care unii doar primesc şi alţii doar plătesc.

Viaţa morală presupune o anumită luciditate. Înseamnă să îţi scoţi capul din nisip şi să vezi ce se întâmplă în lume. Iar uneori asta cere să vezi şi dincolo de spectacolul străzii.

În numele solidarităţii s-a abuzat prea mult. De banul privat, ca şi de banul public. Benjamin Franklin avea dreptate atunci când afirma: "Cred că cea mai bună cale de a-i ajuta pe săraci nu este să îi faci să se simtă confortabil în sărăcia lor, ci să îi ajuţi să scape de ea".