Moştenirea lui Sisif

Care e soluţia pentru a depăşi înapoierea, ineficienţa economică şi instituţională, dez­organizarea, proastele moravuri publice? Modernizarea! De ce modernizarea? Nu există, nu poate fi, altă cale pentru a elimina decalajele istorice care ne separă de "civilizaţia matură" a Europei! Pe unde au mers cei care s-au trezit mai devreme, iar astăzi sunt cu mult înaintea noastră, trebuie să mergem şi noi, doar că niţel mai repejor! Poate, poate, mai reducem din distanţă! Istoria politică a Româ­niei moderne este pur şi simplu saturată de variaţiile pe marginea acestei arii, "interpretate" cînd mai cu talent, cînd mai după ureche, de generaţiile de politicieni care au avut pe mînă deciziile strategice şi mecanismele de guvernare. Rezultatul este mereu acelaşi: decalajele nu numai că nu sunt depăşite, ci continuă să se acumuleze! Din acest punct de vedere, România pare să împărtăşească soarta acelui mitologic rege intemeietor al Corintului, care a îndrăznit să-l sfideze pe Zeus însuşi, închipuindu-şi, după ce a păcălit moartea şi pe stăpînul Regatului de Jos, Thanatos, că poate păcăli pe oricine, Sisif!

Cea mai convingătoare analiză şi ilustrare a acestui adevăr ne-a fost recent oferită de profesorul Bogdan Mănescu, care s-a ostenit, spre lauda sa şi luminarea noastră, să studieze evoluţiile economiei româneşti din ultimii cinci sute de ani!!!!! Concluzia e emblematică, de aceea a fost pusă chiar pe coperta cărţii dedicată descifrării ecuaţiei "România şi Europa": decalajele economice se acumulează! Ceea ce ne interesează aici, dincolo de temele economice, este ce spune această constatare, grea cît o lespede de mausoleu, despre politica de astăzi şi perspectivele de mîine ale României.

Vestea bună este că aşa numita "convergenţă-beta" (reducerea decalajelor de dezvoltare) nu e doar un vis, o posibilitate abstractă. E o realitate! Unora li s-a întîmplat; e adevărat nu multora, nu prea des şi nici de la sine! Dar, se poate! Ce condiţii sunt necesare? Nici nu bănuiţi cît de simplă e reţeta:

- Rate înalte de economisire şi in­vestiţii;

- Sporirea capitalului uman - educaţie şi expertiză profesională - plus menţinerea unor rate înalte de utilizare a sa;

- Rate înalte de creştere a competitivităţii;

- Coeziune socială, necesară susţinerii tensiunilor inerente eforturilor prelungite de dezvoltare;

- Creşterea constantă şi pe cît posibil înaltă a productivităţii totale a factorilor de producţie (în traducere liberă, părăsirea definitivă a supra-exersatelor noastre contra-modele de eficienţă: "Decît mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost!"; "Asta avem, asta vă dăm; cui nu-i place, n-are a face!"; "Merge şi aşa, că mai mult nu se putea"!).

Desigur, lucrurile simple sunt, de fapt, ceva mai complicate, cînd este vorba să transpui o reţetă într-un mănunchi de "tehnologii de dezvoltare", unde un domeniu să potenţeze dezvoltarea celorlalte, iar efectele finale ale ansamblului strategic, măsurate pe indicatorii de dezvoltare, să se structureze în fundamente ale evoluţiilor viitoare, nu să se depună în statistici, ca praful pe pianele de salon, îndelung nefolosite! Asta cere expertiză, creativitate, forţa de a depăşi limitările tradiţionale şi, mai ales, programe de guvernare de lungă durată care să urmărească materializarea etapelor strategice ale conceptului general.

Vestea proastă e pe cît de proastă, tot pe atît de evidentă. Orice analiză, oricît de binevoitoare, a comportamentelor politice, în sfera guvernării şi a pregătirii acesteia, arată că dis­tanţa de la Pămînt la Sirius (spre exemplu) este cu mult mai mică decît cea dintre preocupările şi măsurile luate de politicienii noştri, respectiv agenda pe care se poate construi dezvoltarea economico-socială şi reducerea decalajelor istorice care separă România de nucleul Europei.

Populaţia României economiseşte, ba chiar nesperat de mult, în sărăcia în care se află; investiţiile din resurse interne şi externe au avut perioade foarte bune, chiar şi în istoria recentă a ultimilor două decenii; ce folos însă: rezultatele nu se cumulează, nu clădesc, nu deschid orizontul pentru îndeplinirea celorlalte condiţii de creştere economică!;

Capitalul uman, în loc să crească, este erodat în ritm supra-accelerat, astfel că în doar două decenii am aruncat "pe fereastră" ceea ce se acumulase, de bine de rău, în cursul ultimelor două generaţii precedente!; sistemul educaţional este doar o jucărie în mîna politicienilor, mai mult sau mai puţin pricepuţi într-ale învăţămîntului, menită să le asigure platforma de imagine şi suportul electoral pentru următoarele alegeri; în rest - sărăcie pe toate planurile - idei, organizare, fonduri de investiţii, salarii, expertiză pedagogică, infrastructură etc.

Singura preocupare în domeniul competitivităţii, cel puţin în ultimele două decenii, a fost "vînarea" şi exploatarea competitivităţilor relative, obţinute pe termen scurt sau pe pieţe speciale, ori prin preţuri direct sau indirect subvenţionate din bugetul statului şi din buzunarul cetăţeanului;

Coeziunea socială este astăzi, în România, mai erodată decît chiar educaţia şi cultura, care s-au prăbuşit pur şi simplu, iar strategiile de colaborare mai departe de orizontul educaţional decît Constelaţia Ursa Mare, de Muntele Meru. Populaţia României este îndreptată binişor, binişor, spre situaţia în care va accepta fără împotriviri prea mari, ba chiar cu uşurare, solidificarea fragmentării şi a fracturării sociale, împinsă poate chiar dincolo de limitele care ne definesc, actualmente, statalitatea.

Productivitatea totală a factorilor de producţie nu numai că nu are de gînd să se caţere pe vreo ramură suitoare a curbelor de reprezentare, dimpotrivă, din lac s-a grăbit să se arunce, cu capul înainte, în puţ!

Sisif a fost în cele din urmă pedepsit de Zeus, pentru un păcat mortal, capital, care se regăseşte pe toate lis­tele mai vechi sau mai noi, ale culturilor creştine şi pre-creştine: hybris. Strategia comportamentală bazată pe înşelăciune şi minciună! Fără să aibă, poate, chiar aroganţa lui Sisif, societatea românească pare să fie bolnavă cronic de tentaţia de a "şmecheri istoria". De a păcăli circumstanţele, ori obstacolele, ori pe cei de care depinde într-un fel sau altul şansa noastră de a ieşi din periferie, pentru a găsi calea către centralitatea istoriei. În consecinţă, este pedepsită să refacă supliciul lui Sisif. Să o ia de fiecare dată cu bolovanul de jos, doar pentru a constata că el se rostogoleşte din nou în vale, înainte să fi atins vreodată vîrful muntelui.

Care e calea pentru a depăşi moştenirea lui Sisif? Cine ştie, poate ar trebui să începem cu soluţia lui Camus: revolta!