Mumia din fereastră

Zilele trecute am văzut un film documentar despre un trib din Noua Guinee. Ca multe societăţi egalitare, era condus de un şef ereditar. Omul era prietenos. I-a condus pe oamenii albi într-o colibă unde fiul său se antrena pentru un ritual ciudat. Pe perete era un leş spintecat de porc pe care îl afuma, metodic, de săptă­mâni întregi. Motivul? Să ştie cum să îşi mumifice tatăl, când îi va veni vremea...

Bătrânul, cum spuneam, era bine dispus. A dat ordin să fie adus propriul lui tată, pentru a fi arătat sătenilor şi vizitatorilor albi. Mumia patriarhulului era aşezată pe un scaun, într-o stare destul de suspectă, datorită umidităţii din peştera în care era depozitat. Am să îl scutesc pe cititor de detalii. Ideea era că toa­tă lumea părea încântată. Turiştii făceau poze.

Rămân câteva întrebări. De ce unele societăţi procedează astfel? Ce ne spune ritualul mumificării despre natura puterii politice? Şi de ce regimurile socialiste au recurs mai frecvent la acest gen de conservare a liderilor?

Dar mai întâi, faptele. Lenin moa­re în 1924, lovit de dambla. Tovarăşii săi însă discutaseră posibilitatea îmbălsămării colegului lor încă înainte ca acesta să îşi dea obştescul sfârşit, într-o întâlnire din toamna anului 1923, la care au participat câţiva dintre cei mai importanţi membri ai Biroului Politic. Cu această ocazie, Stalin a speculat că "progresul ştiinţei" ar face posibilă conservarea la infinit a corpului liderului comunist. Doar Troţki, cu ceva întârziere, a avut unele rezerve faţă de o idee care i s-a părut suspect de apropiată de practica creştină a venerării relicvelor sfinţilor, comună în ortodoxia rusă.

Indiferent de rezervele lui Troţki sau ale soţiei lui Lenin, Nadejda Krupskaia, marele lider a fost îmbălsămat şi aşezat într-un sicriu de sticlă. După Lenin, acelaşi tratament a fost acordat lui Stalin, în 1953. Şi unei serii de lideri comunişti: Gheorghi Dimitrov (Bulgaria), Mao Tse-Dun (China), Kim Ir Sen şi Kim Jong Il (Coreea de Nord), Ho Şi Min (Vietnam), Klement Gottwald (Cehoslovacia), Khorloogiin Choibalsan (Mongolia) şi Agostinho Neto (Angola).

Un caz dintre cele mai bizare este acela al lui Forbes Burnham. După ce a declarat, în 1970, Guyana drept o "republică co-operativistă", Burnham s-a apucat să construiască socialismul la tropice. Aceasta a însemnat, previzibil, întreruperi de curent, penurie alimentară şi violenţă politică. După moartea sa, în 1985, a fost îmbălsămat şi pus într-un sicriu din sticlă violet, la Grădina Botanică din Georgetown, pentru a fi admirat. Planul a fost dat peste cap de întreruperile curentului electric care au oprit instalaţia de refrigerare şi au produs, rapid, deteriorarea obiectului.

De ce mumificarea este practicată atât de des în lagărul socialist? Frecvenţa sa este stranie, cu atât mai mult cu cât mumificarea nu face parte din tradiţiile funerare locale. O explicaţie posibilă, însă speculativă, este influenţa descoperirii mormântului lui Tutankhamon, în 1922.

Eu cred însă că acest ritual extrem e explicabil prin altceva. Societăţile socialiste sunt lipsite de mecanisme "normale" de transfer al puterii. Aceste mecanisme sunt, de altfel, primele care sunt suprimate sau pervertite după ce Partidul preia puterea. Nu contează că este vorba despre alegeri (mai mult sau mai puţin democratice) ori de principiul dinastic - mecanismele şi instituţiile succesiunii sunt eliminate pentru a proteja un regim care e văzut ca avându-şi sursa într-un moment fondator absolut ieşit din comun. Revoluţia.

Aici este un paradox profund al regimurilor de acest tip. Întemeiate pe predicarea unei schimbări radicale, ele devin, cu timpul, de un conservatorism extrem, alergic chiar şi la ideea declinului natural al liderului suprem. Care în timpul vieţii nu are nici boli sau beteşuguri cunoscute.

Trupurile incoruptibile ale sfinţilor seculari ai "socialismului real" nu mai sunt, precum omologii lor religioşi, produsul intervenţiei supra-naturalului, ci al progresului ştiinţei.

Îmbălsămarea liderilor de la Mos­cova a fost gândită ca o demonstraţie - oricât de suspectă ne apare acum după standardele contemporane - a superiorităţii ştiinţei medicale comuniste. Însă efectul pervers este regresul către forme ale autorităţii proprii societăţilor primitive, dominate de superstiţii.

Mumificarea liderului îşi are corespondentul, aşadar, în osificarea ordinii sociale. Într-o asemenea societate organizată în jurul ritualului schimbarea este concepută, în mod obişnuit, doar ca epuizare a unei generaţii de lideri. Ca în bancul acela cu vânzătorul sovietic de ziare, care vede că în fiecare zi o babă vine şi cumpără "Pravda", se uită la ziar fără să îl deschidă, după care îl aruncă la coşul de gunoi. Intrigat, o întreabă de ce face mereu aşa. "Vreau să citesc anunţul funerar!" - răspunde baba. "Tovarăşa - încearcă vânzătorul să o ajute - anunţurile funerare sunt înăuntru, nu pe prima pagină". Iar baba: "Te asigur că anunţul pe care îl aştept eu va fi pe prima pagină!".