Natura perversă a plăpumilor noastre

Nu ştiu cine şi pe ce cale a reuşit să impună ideea că expresia "să nu te întinzi mai mult decît îţi este plapuma" ar fi un proverb şi anume unul al înţelepciunii româneşti. Expresia este o prostie şi n-are nimic de a face cu tradiţiile, ori cu vreo înţelepciune. N-am auzit încă pe cineva în toate minţile care să-şi facă o plapumă mai mică decît patul în care doarme şi să-şi aleagă un pat mai mic decît înălţimea lui. În consecinţă, în condiţii normale, numai dacă ar fi cineva din zgîrci s-ar putea întinde mai mult decît îi este plapuma. Să presupunem, pe de altă parte, că omul cu pricina nu stă nici în patul, nici în aşternutul lui, ci într-unele de împrumut, care-i sunt mai mici decît măsura potrivită. Recomandarea aşa zisului proverb este din nou stupidă, prin inutilitate. Oricine ar vrea să-i fie cald, ar avea grijă singur, fără ajutorul vreunui proverb, să se înghesuie sub pled, iar problema în acest caz nu este cît să te întinzi, ci cît să te chirceşti! Insistenţa cu care politicienii guvernării citează de la o vreme aceas-tă zicere, cu pretenţia că, vezi Doamne, vorbesc din puţul cel adînc al înţelepciunii, mă convinge o dată mai mult de faptul că, în materie de pros-tie, nu contrariile se atrag, ci simila-rele.

Dincolo de problema statutului logico-antropologic al construcţiei verbale cu pricina, ceea ce interesează este contextul şi finalitatea politică pentru care este ea utilizată. Mesajul livrat cu insistenţă şi cu aerul unui adevăr definitiv, peremptoriu, este un fel de sigiliu pus de guvernanţă peste orice decizie majoră, în cazul de faţă, bugetul pe anul 2012 şi măsurile adiacente, care accentuează drastic linia politicilor de austeritate. De ce? Secretul lui Polichinelle: pentru că guvernul, sub povara angajamentelor cu creditorii săi, în prinicipal FMI şi Uniunea Europeană, nu poate să treacă dincolo de pragul critic de îndatorare impus, iar pe de altă parte, pentru că finanţarea deficitelor structurale ale bugetului nostru este din ce în ce mai dificilă pe pieţele financiare. Spirala dobînzilor nu iartă pe nimeni, iar de cînd cu Grecia, a scăzut drastic şi apetitul marilor investitori pentru achiziţia datoriilor de stat, nu doar ale României, ci ale multor alte ţări europene, de la Germania, la Irlanda şi de la Italia, la Franţa. Chiar şi aşa, pentru oricine citeşte fie şi numai prima pagină a legii bugetului este cît se poate de clar că Guverul nu se întinde cît îi este plapuma, cum pretinde, ba ne sfătuieşte şi pe noi insistent să facem, ci are "picioarele" mult dincolo de marginile cuverturii. În forma aprobată deja de Parlament, bugetul nici nu elimină sursele deficitelor, nici nu pune capăt îndatorării, ci doar ţine dinamica celor două nenorociri în "tunelul" pe care miliţienii FMI îl consideră pe de o parte suportabil pentru populaţie, iar pe de altă parte, suficient de sigur pentru ca România să nu se alăture mîine Greciei în dansul morţii fina-nciar-bugetare.

Cealaltă faţă a monedei priveşte către duplicitatea descalificantă moral a "sfatului înţelept" pe care res-posabilii guvernării îl împart cu atîta generozitate celor care în 2012 vor plăti din puţinele lor resurse dezmăţul "în formă continuată" al unor cheltuieli bugetare aşa zis investiţionale care de 20 de ani nu au contribuit cu nimic la modernizarea infrastructurilor noastre, ori la dezvoltarea economiei pe alte baze decît cele ale speculei şi fraudei. Începînd cu salarii şi terminînd cu diferitele servicii pe care statul şi-a luat obligaţia să le furnizeze, dar pe care nu le mai asigură decît pe sponci, ori tot pe bani din buzunarul celor care le-au mai plătit odată, prin impozite şi alte taxe, toate veniturile la cetăţean scad, în timp ce cheltuielile la buget se menţin la cote nejustificat de înalte. Iar cînd spun nejustificat mă refer la impactul acestor cheltuieli asupra economiei şi asupra fundamentelor social-economice ale dezvoltării reale, nu imaginare, ori croită din condeiul statisticilor în care creşterea sezonieră a stocurilor este echivalată cu creşterea economică, pur şi simplu!

Concluzia este directă: dacă nu presupunem cine ştie ce efect pervers care face ca dimensiunea plăpumilor noastre să scadă pe măsură ce cresc succesele guvernării, atunci toa-tă revărsarea asta de "înţelepciune populară" cu care ne cadorisesc politicienii, de la o vreme, nu este decît o jalnică încercare de a-şi acoperi, cu plapuma de împrumut a unor ziceri stupide, inconsecvenţele, incompetenţa şi neputinţele.