Necunoscutele crizei

În sfîrşit, mai marii lumii au reuşit să facă o fotografie de grup, cu zîmbete. Cam acre, cam scrîşnite, dar... totuşi, zîmbete. "Criza are soluţii şi încă mai sunt speranţe să evităm cea mai rea variantă, dintre toate variantele cele mai rele, care stăteau căscate în faţa noastră, acum doar cîteva zile". Acesta este mesajul pe care liderii G20 au reuşit să-l proiecteze în lumea celor care află de la televizor ceea ce urmează să se mai întîmple cu viaţa lor. Adică în lumea noastră, a muritorilor de rînd! Ceva, însă, nu prea iese la socoteală, "nu se pupă", cum zic contabilii, uitîndu-se a pagubă la cele două coloane ale tabelului de evidenţă. Rămîn cam prea multe necunoscute în vălmăşagul acesta care vrea să semene a început de soluţie la "marea criză".

Prima ar fi chiar definiţia crizei. Încă n-am auzit o voce care să pună punctul pe I şi să spună răspicat: măi oameni buni, măi... omenire, uite care este problema: nu mai sunt bani! Unde nu mai sunt bani?, o să întrebe vreun nepoftit. În bănci? În tiparniţele statelor? În circulaţie? În rezerve? Niciunul dintre răspunsuri nu este credibil şi nici nu constituie vreo explicaţie serioasă pentru ceea ce toată lumea consideră că este "marea criză". Problema băncilor nu pare să fie lipsa banilor, cît încrederea că-i mai pot lansa în împrumuturi şi operaţiuni ale clienţilor, după care să se reîntoarcă liniştiţi, la timp şi cu dobîndă în trezorerie şi în contabilitatea proprie! Cealaltă variantă, cînd vine vorba de bănci, este că nu mai sunt în stare, ori nu îndrăznesc, de teama falimentului, să aleagă "banii buni", de "banii răi" pe care îi deţin. "Banii răi" sunt toate hîrtiile acelea despre care lumea a acceptat cu atîta uşurinţă, pînă de curînd, că sunt valori sigure, iar acum se dovedesc a fi hîrtii fără acoperire, ori cu acoperire atît de incertă, încît nu mai pot fi revîndute; hîrtii rezultate din rotaţia ciclică, uniform accelerată, a operaţiunilor bazate pe contracte de cumpărare, vînzare, asigurare şi reasigurare a datoriilor care se plimbă prin sistemul financiar; fie ele datorii ale cetăţenilor, ale companiilor, ori ale statelor. Din această perspectivă, criza este doar un alt nume pentru momentul în care sis-temul economico-financiar al lumii, care a inventat aceşti bani şi i-a pus în circulaţie în cantităţi niciodată mărturisite şi, bănuiesc, niciodată evaluate, va trebui să recunoască faptul, evident de multă vreme, că o bună parte, de fapt, nu mai există! Mai precis, nu mai au valoare de circulaţie, deci sunt inutilizabili, adică din aseturi s-au transformat în pierderi! Ei, şi, care-i problema noas-tră? N-au decît să se descurce cum or şti şi să ne lase în pace! Problema noastră pare să fie aceea că dintr-un sistem cu circulaţie rapidă, cvasi-instantanee şi cu o capacitate de acoperire a cererii de finanţare cvasi-nelimitată, sistemul financiar al lumii s-ar putea transforma într-o pînză de păianjen sfîşiată, în care legătura dintre noduri este ruptă. Consecinţele locale şi globale ale distorsionării, blocării de durată, ori al blocării definitive a magistralelor de finanţare pentru activităţile economice curente, la scară globală, ar duce aproape sigur la distrugerea masivă a "economiei reale". Cu alte cuvinte, hoţul ar gîtui găina de sub care fură ouăle!

O altă abordare, care încearcă să dea o identitate, un nume, crizei actuale este cea care focalizează asupra datoriilor suverane, altfel spus, ale statelor. Problema ar fi că statele, aproape toate statele lumii, cu cîteva rarisime excepţii, sunt nişte datornici tot mai îndărătnici şi mai nesăbuiţi. Cheltuiesc fără măsură, mai precis mult peste măsura în care sunt capabile să constituie venituri, din care să-şi plătească datoriile vechi şi în plus să asigure funcţionarea curentă, adică plata serviciilor publice, a salariilor angajaţilor la stat, a investiţiilor şi achiziţiilor publice, a pensiilor etc. Îndatorarea statelor a atins cote aproape neimaginabile acum, să spunem, o jumătate de secol. Multe dintre marile state ale lumii, în sensul puterii economice, politice şi financiare, au datorii care depăşesc produsul intern brut anual (uneori chiar de mai multe ori!), iar creşterea economică nu se prea zăreşte la orizont! De unde o să-şi plătească ele datoriile? Criza, din acest punct de vedere, pare să fie declanşată de nişte rău platnici care nu au nicio şansă previzibilă să-şi mai achite nici măcar dobînzile, necum ratele la capitalul împrumutat. Prea mulţi rău-platnici în sistem egal falimentul sistemului! Soluţia: să punem biciul pe ei, să-şi reducă cheltuielile pînă la zero, dacă este nevoie, şi să-şi creas-că veniturile (adică impozitele) pînă la cer, dacă nu se poate altfel, numai să-şi plătească datoriile, adică să-şi "însănătoşească finanţele publice", cum se spune în jargonul elegant. Aceasta este abordarea favorizată de FMI şi ceea ce se întîmplă României. Singura problemă, cu această "soluţie", este că nu rezolvă nicio criză, cel mult împiedică sau amînă una şi mai mare! Dacă este să ne referim la starea locală a "sistemului", atunci dimpotrivă, "doftoria" are toate şansele să înrăutăţească starea bolnavului, pe termen lung!

Paradoxul crizei ăsteia este că deşi nici politicienii, nici experţii într-ale economiei şi finanţelor nu prea se înghesuie să ne spună care este şi în ce constă criza, toţi se înghesuie şi-şi dau cu presupusul cam cît o să dureze! Doamna Merkel conduce plutonul pesimiştilor (sau al optimiştilor bine informaţi, dacă preferaţi!) care susţin că povestea va dura cam un deceniu, ori mai sigur, vreo şapte ani. Nu stau acum să vă fac capul călindar cu semnficaţiile ezoterice ale numărului şapte, dar analizele istorice pe dinamica crizelor economice arată, pe un munte de date statistice, că acesta este intervalul critic pentru crizele majore. Plutonul optimiştilor zice, ca de obicei, că dracul nu-i nici pe departe atît de negru, că ar fi suficient să găsim o soluţie rezonabilă problemei datoriilor suverane şi să eliberăm astfel resursele pentru continuarea finanţării activităţilor economice. De rest are grijă mîna invizibilă care ne-a mai salvat şi altă dată, cea care explică mereu, după ce lucrurile au luat-o pe calea cea bună, ca mînate de Suflarea de viaţă a Duhului Sfînt, ceea ce era pînă mai ieri de neexplicat!

Nu ştiu dumneavoastră ce credeţi, dar mie titlul acela de film "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii" mi se pare că exprimă mai precis ca oricînd starea în care ne aflăm: habar n-avem ce ni se-ntîmplă, dar pînă mîine, cel puţin, toate sunt, ori par, la locul lor!