Neofeudalismul românesc... faza pe clanuri

De mai multă vreme, adun date, argumente şi ilustraţii pentru ideea că societatea românească, care în mod vădit nu se simte deloc bine în hainele capitalismului democratic care i-au fost puse pe urmeri de evenimentele lui Decembrie 1989, caută un alt gestalt în care să-şi aşeze materia şi procesele care-i sunt tipice. Nu ştim, încă, prea bine de ce, dar acesta pare să fie cel al rînduielilor feudale. Vorba unui bun prieten al meu: "La cît suntem noi puşi pe stricat, suntem în stare să compromitem şi capitalismul ăsta!". Sub ochii noştri şi probabil şi ai generaţiei viitoare, dacă nimic nu intervine pentru a schimba cursul actual al lucrurilor, societatea româ-nească se va prezenta lumii ca un neo-feudalism. Nu ştim dacă măcar acesta va fi unul performant sau doar unul "de subzistenţă", aşa cum au fost "socialismul" postbelic şi "capitalismul postrevoluţionar" în care am trăit.

Procesul la care mă refer astăzi este cel al apariţiei şi dezvoltării clanurilor, ca formă tipic feudală de rezolvare a unor complexe probleme ale comunităţilor locale. În feudalism, structura naturală, organică, a organizării comunităţilor locale este familia lărgită, care la limită desemnează un clan. Două sau mai multe familii pot coexista într-un areal de locuire; în mod natural ele dezvoltă relaţii de cooperare, de competiţie sau de conflict, funcţie de deciziile luate de conducătorii acestora şi de situaţiile care definesc la un moment dat sau altul miza relaţiilor din cadrul comunităţii respective. Pentru cei care vor să studieze materia mai din aproape, istoria socială şi politică a Scoţiei medievale, pînă tîrziu spre modernitatea deplină, ba chiar şi pînă astăzi, prezintă un superb material ilustrativ a ceea ce au fost clanurile, precum şi funcţiile sociale pe care le-au îndeplinit de-a lungul timpului.

Întrebarea este, cum de se nasc ele din substanţa unei societăţi care se crede şi este croită să fie o democraţie, cum este cazul României de astăzi? Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor de clan nu este un fenomen chiar atît de nou, pe cît ar putea să se creadă. Ele au existat în forme mult mai atenuate (benign numite nepotism) şi în timpurile "societăţii egalităţii depline între cetăţeni". Solul fertil pe care clanurile au putut să se dezvolte şi să ajungă, într-o perioadă relativ scurtă de timp, structuri sociale atît de vizibile şi de influente în dinamica socială a comunităţilor locale, a apărut abia după 1989. Mai precis, perioada de expansiune masivă a activităţilor de clan corespunde cu dezvoltarea mecanismelor asociate instituţiei "baronilor locali". Monopolul centralizat al politicului şi al instrumentelor statale de administrare a slăbit masiv şi, începînd cu primul deceniu al noului veac, a fost înlocuit de soluţii şi instrumente locale. Aparent, procesul trebuia să răspundă unui deziderat al logicii democratice, bazată pe delegarea de autoritate, respectiv pe principiul structural al instituţiilor europene numit subsidiaritate. La noi, însă, forma democratică şi cea europeană au fost umplute de un conţinut feudal! Motivul ţine de procesele care au însoţit această schimbare socială importantă, sau altfel spus de "funcţiile" destinate clanurilor de instituţia baronilor locali. Într-o primă fază, cea de competiţie acerbă pentru monopolizarea funcţiei baronale, clanurile au fost solicitate şi folosite ca instrumente de presiune, inclusiv de "manipulare democratică" a votului. Cînd baroniile locale s-au mai stabilizat, clanurile trebuiau răsplătite pentru contribuţia lor la reuşita politică. Plata aceasta s-a făcut în stil şi cu instrumente pur feudale: clanurile au primit autoritatea de-a "vîna" pe "arii" şi "zone" anume desemnate. Adesea, aceste arii au fost cele mai periculoase, dar şi cele mai mănoase sub raportul veniturile aduse în vistieria clanului: traficul ilegal de maşini, de persoane, de droguri, "serviciile de protecţie baroniale", adunarea "birurilor negre", adică altele decît cele oficiale, vărsate direct în visteria instituţiei baronului local, după ce clanul îşi reţinuse plata pentru serviciile prestate. Organizarea acestor activităţi s-a făcut sub ochii, cu conivenţa şi adesea cu participarea directă a "serviciilor descentralizate ale statului", adică a celor care ar fi trebuit să prevină şi să combată fenomenul, încă din faza incipientă! De ce n-au făcut-o? Pentru motive pe cît de simple, pe atît de puternice. Iar cel mai puternic dintre ele a fost şi este mesajul tot mai insistent al guvernărilor post-decembriste care declară, direct şi indirect, că nu mai au nici mijloacele, nici voinţa, să întreţină din vis-tieria centrală armata păzitorilor intereselor statului şi ai legii pe întregul teritoriu al ţării. Tot mai des şi tot mai insistent s-a spus că nu ne mai putem permite luxul de a fi un stat centralizat! Oamenii au înţeles mesajul pentru că au resimţit consecinţele la salarii şi la concedieri. În consecinţă, s-au orientat către singura ofertă aflată pe teren: cea a instituţiilor baroniale, pentru care clanurile reprezintă o unealtă pe cît de necesară pe atît de eficientă a guvernării locale, în stil feudal. Să fii protectorul unui clan, sau al unor personaje importante dintr-un clan sau altul s-a dovedit una dintre cele mai mănoase "afaceri" pe care le poate face un amploiat al statului, dacă se află în poziţia şi în instituţia nimerită.

Unde ne duce acest model se poate vedea cu ochiul liber în realităţile multora dintre statele Americii Latine care, sub pojghiţa instituţiilor democratice şi a unui capitalism de subdezvoltare abia ascund muşchii viguroşi ai societăţilor şi instituţiilor feudale, de care nu s-au despărţit niciodată, nici în realitate, nici în mentalul individual ori colectiv.